Câteva nopţi de vis şi amintiri,
Şi clipa, din simţiri, când ne-a fost bine,
Preludiul unei veşnice iubiri...
N-am adunat a lumii bogăţie,
Nici nu am pus pe ea prea mult accent,
Ţi-a fost de-ajuns ceea ce-ţi sunt eu ţie,
Şi mi-e-ndeajuns realul evident.
Mi-ai fost motiv de-a crede în speranţe,
Când chiar credeam că nu mai simt nimic
Redându-mă deplinei cutezanţe
De-a nu mai vrea să merg cu pasul mic.
Când tu, sau alţii, văd ca despărţire,
Firescul unui pas spre viitor,
Esenţa clipei trece-n amintire
Dând nopţii vis de fapte doritor.
N-avem nimic de împărţit, lumeşte,
Şi nici n-avem, cu nimeni, ce-mpărţi,
Poate de-aceea clipa ne uimeşte
Dorindu-şi a uita că va muri.
Şi-așa mereu ne-ntoarcem, prin dorinţă,
La cel mai pur imbold, primordial,
Când ne-am jurat trăirilor credinţă,
Necontestând firescul lor real.
Prin ce avem suntem eternitate,
Prin ce n-avem suntem nedespărţiţi,
Şi ne avem deplina libertate
De-a merge-n nemurire fericiţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu