Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.
Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.
Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.
Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.
Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.
Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.
Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.
Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu