Nu povestesc în versuri, nu descriu,
Doar întâmplări ce se petrec cu mine,
Dar mă trezesc, de multe ori că scriu
De cum ar fi să fie rău sau bine.
Sunt eu, la viaţa mea, firesc părtaş,
Şi m-am dedat, prin ani trecând, la fapte,
Dar tocmai, că am vieţii un făgaş,
Ştiu cum se simte ziua-n plină noapte.
N-am cum să ştiu de unde vin idei
Ce dau simţirii maximă valoare,
Şi se prefac, în versuri, sub condei
În bob de rouă, lacrimă de soare.
Ştiu însă clar, de multe ori mă prind
În jocul vieţii, întru tot, reale,
Când, pare incredibil, dar surprind
Cu judecăţi întregi raţionale.
Iar ca să fie clar ce-i un efect,
Mă pun pe mine cauză primară
Că-s mai uşor absurd sau circumspect
Şi pot să-mi duc greşeala ca povară.
Am şi greşeli de care tot vorbesc,
Ce-mi mi le-am pus ca borne la hotare
Ca nu cumva să uit ce-i omenesc,
Şi-n cale să le ies, cu disperare.
Dar nu exclud, nimic, din ce-nţeleg
Că fi-va rost ce dat îi e să vină
Spre a reface, grabnic, un întreg,
Spart în bucăţi de lipsa de lumină.
Iar dacă e, în unele, să fiu,
Nu scriu altfel, în notă discordantă,
Să nu mă încadrez, de timpuriu,
În nici o circumstanţă agravantă.
Astfel se face că, în nici un fel,
Nu sunt absent din cele ce sunt scrise,
Mereu acelaşi sunt, mereu altfel...
Doar vieţii-i sunt ideile subscrise...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu