Cam rar, scriu azi, cu titlu personal,
Dar nu-mi refuz să-ţi spun că eşti frumoasă,
Nici să mă fac, mereu, că nu îmi pasă
De adevărul pur, perfect real.
Din orizontul meu, ce nu îl ştii,
Ochii-mi te văd voind să te cunoască,
Lăsând simţirea mea să-mi recunoască
Dorinţa de-a te şti că-n viaţă-mi vii.
Multe ţi-aş spune... Nu am cum... Şi tac,
Dar şi tăcerea-mi spune că visează
Şi-abia mai poate sta de veghe, trează,
De parcă-i nedormită de un veac.
De fals şi-abrevieri sătul cam sunt,
Şi-mi este clar că-n astea eşti săracă,
Că vorba seacă n-are să îţi placă,
Atentă eşti la orice amănunt.
Din prima clipă ştiu că mi-am propus
Să te numesc un vis, ori nălucire,
Şi să te-ascund, cumva, prin amintire,
Ca să nu fiu, de tot ce eşti, sedus.
Dar prin noianul multelor idei,
Am cam uitat, pe când vorbeam cu tine,
De a fugi, sperând a mă abţine,
Văzându-te minune-ntre femei.
Să te descriu, mi-e greu... Aş vrea să pot
Să am cuvinte mari, nu vorbe goale,
Şi nici minciuni care să-ţi dea târcoale
Accentuând al formelor complot.
Aşa că-ţi scriu, direct, nu ocolesc,
Ideea este clară şi completă,
Mă tem că mult prea mult te îndrăgesc,
Că-ţi port deja o dragoste secretă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu