Încet, încet, dispar din lumea-aceasta,
Și-s pregătit în alta să apar
Că simt deja cum urlă mut năpasta
Și ce urmează-i luptă în zadar.
N-am ce să fac, n-am drum în altă parte,
De mii de ani el e pecetluit,
Sunt obligat a merge mai departe,
Chiar de mă simt bătrân și obosit.
Timp am avut, acum agoniseala,
Arată cât de mult îmi sunt dator,
De-a rotunji în minus socoteala
Cu visul meu de-a fi nemuritor.
Nu-i ceva nou, de mii de ani, sub soare,
Nici prin povești nu mai apar minuni,
Doar viața s-a scurtat, prea trecătoare
Pusă-n șablon de mulții ei nebuni.
Cobai de-am fost, consimt intrarea-n transă
Și în război trimit un gând subtil,
Fructificându-mi, dur, o mare șansă
De-a deveni, prin vis, din nou copil.
Consimt să fiu, în marea mea absență
Motiv de adevăr omniprezent
Nealterat de-a lumii excedență
În vești ce spun cum oameni mor, tot mor.
În altă lume, nouă și blazată
De cei de-aici, ce prea puține știu,
Voi deveni idee relansată
Al omului ce prin trăiri e viu.
Chiar și mai mult, uitând orice derivă,
Ori de cedări cu șchiopătatul mers,
Timpul va fi măsura relativă
A unui nou, concentric, univers.
Mă pregătesc să plec, o altă cale
Nu am idei concret s-o abordez,
Că nu am timp de salturi ori escale,
Mi-e drumul drept și patimă și crez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu