Convergențe de urziri

Când tu ţi-l vezi străin pe cel de-aproape,
Şi-l vezi ca mărăcine, ghimpe, scai,
Cât crezi că adevărul n-o să-ţi scape
S-arăţi ce gânduri şi ce suflet ai?

O lacrimă de cade, din durere,
N-o poţi usca, nu poţi nicigând s-o ştergi...
Cum poţi să crezi că viața-i o plăcere,
Când printre lacrimi multe vrei să mergi?

Oricât te-arăţi gândind spre mai departe,
Şi dai, vorbirii inimos contur,
Când faptele-s morman de oale sparte,
Cum poţi vorbi de rău pe cei din jur?

Poţi vorbelor să dai contururi multe,
Din fantezii urzind multe poveşti,
Dar când, de fapt, arunci, subtil, insulte,
Tu ştii, fără tăgadă, ce urzeşti...

Dar cum eşti tu de cel ce-l ai aproape
Când înspre el privirile-ţi nu merg
Şi, din trecuturi, vrei să se dezgroape
Idei ce înspre tot ce-i rău converg?

Cum te priveşti, târziu, în miez de noapte
Ştiindu-l singur, însetat, flămând,
Plin de-ntristarea multor, zise, fapte
Ce niciodată nu i-au stat în gând?

Tu cum te simţi, cum defineşti isprava,
Când nu-ţi faci timp de bine să vorbeşti
Pe cel ce-l vezi gustând mereu otrava
Pornirilor prin care-l tot jigneşti?

În jurul tău e gol prin goliciunea
Ce ţi-ai făcut-o viselor temei,
Şi-ţi e întunecată raţiunea
Că tu nu poţi, dar multe, altfel, vrei...

Stradă cu măști

Fără idei ies măştile pe stradă
Nu mai gândesc, ştiu doar ceea ce-i spus,
În nici un caz ochi nu mai au să vadă
Un altceva, firesc şi nesupus.

Un idol consacrat prin vorbe multe
Şi-au luat prin negândiri şi nesimţiri
Ca nu cumva de suflet să asculte
Cei doritori, continuu, de înrobiri.

Cu detractorii au căzut la pace,
Cu nesupuşii caută război,
Dar gesturile firii sunt sărace,
Mascaţii sunt, de rațiune, goi.

Plimbându-se, cu gândul stau la frică,
Şi la feriri de tot ce au în jur,
La firu-n patru care se despică
Numind firescul drept concret sperjur.

Vederii negăsind o perspectivă,
Negând că orizontu-i luminos,
Mersul ni-l văd plutire în derivă,
Şi zâmbetul un rânjet furios.

Şi parcă tot mai multe se arată,
Şi parcă trecătorii se răresc,
Iar zâmbetul e-amar... Un fel de plată
Celor ce mint, ştiind ce măsluiesc.

Orice idee în esenţă-i fadă,
Când se propteşte-n tot ce e finit
Că nu mai vrea s-audă ori să vadă
Ce-nseamnă plus şi minus infinit.

Nu au idei, nu vor să mai gândească,
Sunt fără gând spre vremuri de apoi,
Privesc în gol, vor doar să se ferească
De cei ce nu-s de raţiune goi.