Mi-e dor de tine... Îndrăznesc să spun,
Și-ți spun că îmi lipsești, parcă, de-o viață...
Chiar dacă mulți mi-ar spune că-s nebun,
M-aș avânta, de dor, prin copci de gheață.
Și am un sentiment... mă simt dator,
O datorie mare, foarte veche,
Ce nu mi-ar da răgaz, de-ar fi să mor,
De n-am avut trăirile pereche.
Nu aș putea, chiar de-aș voi, să plec,
Știindu-te că îmi rămâi datoare
Chiar cu un mare semn de întrebare,
Puse pe rostul clipelor ce trec.
Și-așa nu pot, n-am cum să înțeleg
De ce-aș lăsa idei în părăsire
Cât tu m-aștepți cu gând de dăruire
Iar eu nu pot motivul să-l mai neg.
Dintr-un trecut ce-a fost demult, uitat,
Acum te știu cu lux de amănunte,
Știu casa-n care, undeva la munte,
Cuvântu-mpreunării ți l-ai dat.
Știu cum arăți, știu cum te voi găsi,
Fiindu-mi, iar, minune-truchipată,
Când, fără de-așteptare, dezbrăcată
Dorință îmi vei fi și îți voi fi.
Când faptele cu rost și rol firesc,
Mă vor păstra în tine ca amprentă
Vei ști că existența-i bivalentă,
Cu unic sens ca adevăr lumesc.
Și multe vei mai ști, n-am cum să spun
Ce orizont va fi să se deschidă,
Fiindu-ți și momentul oportun
Speranțelor să redevii egidă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu