Alb de mai

Speranţă caldă, minunată
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.

Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.

Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.

Cînd înfloreşte amintirea

Izvoarele tîşnesc fierbinte
Pe drum desluşitor de fapte,
Și mă îndeamnă spre-nainte,
În miez de zi ori miez de noapte.
Cînd înfloreşte amintirea
Şi vîntu-i bate înspre noi,
Face consensuri împlinirea
Cu rostul vechilor nevoi.

În visul meu e sărbătoare
Cînd văd în jur numai lumină
Și ochii, dincolo de soare,
O zi care va fi să vină.
Timpul și viaţa-s mînă-n mînă,
Nu-și au nimic de reproșat,
Chiar dacă-n trecerea hapsînă
Face pierdut cam tot ce s-a uitat.

Reînflorește pentru toate,
În nopţile cu lună plină,
Un dor străvechi, ce încă poate,
Să facă ziua mai senină.
Speranţa vieţii se renaşte
Cât încă-i timp de a trăi,
Cât încă-i timp de-a recunoaşte
Că viaţă-nseamnă a iubi.

Cînd înfloreşte amintirea,
Prin tot şi toate deodată,
Îmi las înspre pămînt privirea
Știind-o mult prea revoltată.
Mi-e dor să-mi regăsesc tăcerea,
Şi dor îmi e să tot vorbesc…
Dar nu mai am deloc plăcerea
De amintiri să-mi amintesc… 25.05.1987

Dragostea şi averea

Cînd ni-i viaţa-ntrebătoare,

taina nopţii-i călătoare,

Că ni-s multe, fără neştire,

un motiv de ispitire.

Chiar un rug, de ne-ncălzeşte,

ni-l dorim şi-l vrem a creşte,

Fiindu-ne ca o speranţă

şi îndemn de cutezanţă.

Cîte-n lume sunt să fie,

au un dat ca temelie,

Sunt mai multe, mai puţine,

leac ori de otrăvuri pline.

Omu-şi vrea sieşi de toate,

lumea-ntreagă de se poate,

Şi cu multa lui dorinţă

strânge peste prisosinţă.

Iar cînd are, nu mai ştie

de o altă bogăţie,

Nici pe cei care ştiu multe

nu mai stă să îi asculte.

Uită de orice trăire,

de plăcere, de iubire,

Uită viaţa să-şi trăiască

după legea omenească.

În oricîte i se-arată,

înţelesuri nu mai cată,

Că averea-n lanţ îl leagă,

să nu poată să-nţeleagă.

Nici n-aude, nici nu vede,

nici nu-nvaţă, nici nu crede,

Când averea îl subjugă

“a iubi” nu mai conjugă.

Că averea doar condamnă

şi la moarte vieţii-ndeamnă,

Face legea-i şi-o tot schimbă,

are doar propria-i limbă.

Cînd reper e doar averea

ne trăim mereu durerea,

Mai rămîne ca-n simţire,

ura s-o numim iubire.

Învăţând iertări

Şi vîntul încă totuşi bate,
Cu noi purtăm noroi în sînge,
În amintiri demult uitate
Un adevăr heraldic plînge.
Nu te-ntrista dacă şi norii
Apasă greu asupra ta,
Eu am văzut, plecînd cocorii,
Că vremea e de a uita.

Nu-mi e plecarea-ndepărtată,
Nici calea nu-i definitivă,
Dar nu se-ntoarce niciodată,
Nu-şi este sieşi împotrivă.
Şi dacă vremuri de-ntîmplare
Mă vor cumva îndupleca,
Drum îmi va fi chiar o cărare
Pe care liber voi umbla.

Oricîte gînduri mi-ai trimite
Ca un motiv de regăsire,
Se vor întoarce, obosite,
Ca să adoarmă-n amintire.
Punînd accente după vrere,
Pierdea-vei după voia ta,
N-au visele nici o putere
Cînd faptele vor altceva.

Cînd noaptea, fremătînd, scînteia
Va da-n vileag trăiri ciudate,
Să ştii că încă eşti ideea
Acelor vremi nevinovate.
Însă doar clipa de tristeţe
Trage de gînd a-l îndrepta...
Hai s-o lăsăm să ne înveţe
Cum ne putem, iubind, ierta.

Înţeles definitoriu

Mă robeşte soarta timpuriu
Pentru zeci şi zeci de mii de ani,
Simt un lanţ la gît şi e tîrziu,
Şi visez şi-adorm pe sub castani.

Mai mereu cu gîndu-mprăştiat,
Sclav rămîn al lumii de acum,
Şi-nţeleg credinţa ce-a negat
Pacea obţinută orişicum.

Dar nu mai sînt suspin prădalnic
Cu gînd la tristele poveri,
Scriu versul cu un iz şăgalnic
Uitînd de trecătorul ieri.

Şi recladesc palat iubirii,
Chiar de-mi răzbate gînd de moarte,
Mai am în strana amintirii
Un manuscris pentru o carte.

M-aşteaptă steaua judecăţii
Să-mi cînt condiţia umană
Şi înspre zorii dimineţii
Să uit că-n pieptul meu e-o rană.

Trăind voința unanimă
A nopții marelui coşmar,
Vocea-mi e tristă, anonimă,
Şi vorba-i spusă în zadar.

Mi-e dor să mai colind prin stele,
Să ard în vidul revenirii,
Să uit că-n lume-s multe rele
Şi să răspund plîngînd iubirii.

Trăieşte veşnicul incendiu
Ce gînd nu-şi are să se stingă,
Demoni mă cheamă-n iad, la sediu,
Să fiu cu ei... să mă convingă.

Şi nu mai sunt nicicum cuminte,
Uitării vreau să dau ce ştiu,
Nu mă încred în jurăminte,
Nu las nimic pe mai tîrziu.

Am trei motive-n consonanță:
Destin, Dreptate, Dezrobire,
Și le dau sens și importanță
Prin adevăr și prin iubire.

Întru condiția-mi umană,
Duc mai departe bătălia,
Că sufletul mi se profană
De nu sluji-voi România!

Atît mai spun, crezînd în soartă,
Crezînd în rostul de-a trăi,
Cînd prin științe și prin artă,
Lumea se poate dezrobi.

Alegere spre risipire

Război năpădeşte sărutul
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.

Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.

Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.

Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.

În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.

Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.

Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.

Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.

Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.

Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.

Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.

Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.

Părere

Şi astfel mi s-a părut,
Te-am strigat
Şi te-am văzut,
Dar, aşa cum tu mi-ai spus,
Răstignit nu e Iisus...

Şi astfel ţi s-a părut,
Toamna
Frunzele-au căzut,
Dar aşa cum eu ţi-am spus,
Birut-a tot Iisus...

Şi astfel ni s-a părut,
C-am trecut
Peste trecut.
Dar aşa cum nici n-am spus,
Umbra crucii-i tot Iisus...

Balada trenului cu un vagon

Noaptea-i ziua uitată,
Noaptea e un refren,
Alteori, câteodată,
E chiar ultimul tren.
Şi din trecerea-n noapte,
Având glas înfundat,
Se-aud numai șoapte
Care spun, răspicat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Timpul nopţii-i o clipă
Care trece pe-ascuns,
Mulţi, dormind, fac risipă
De ce n-au îndeajuns.
Desluşindu-și menirea,
Roata n-are motiv
Să-şi oprească-nvârtirea,
Printr-un mod evaziv.

Visu-i gînd ce ne minte,
Uneori chiar fatal,
Când se pune-nainte,
Să oprim la semnal.
Plictisiţi de-așteptare,
Coborâm enervaţi...
Și doar cei cu răbdare
Nu-s pe drumuri lăsaţi...

Noaptea-i ziua uitată,
Care trece pe-ascuns,
Visu-i gînd câteodată,
Însă nu-i de ajuns!
Plictisiţi de-așteptare,
Spunem că am uitat,
A speranţei chemare
Ce mereu ne-a-ndemnat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Vînătoarea din urmă

Bătrînul lup şi-a încordat puterea
Sperînd că timpul s-ar putea opri,
Că mult prea mult îl mistuia durerea
Că va veni-n curînd ultima zi.

Plecînd cu-acelaşi pas din altă dată,
Cu ochi-nspre departe ţintuiţi,
Pîndea, avînd simţirea încordată,
Firescul mers al celor prea grăbiţi.

Ştia venind, la ceas tîrziu de seară,
Spre vadul apei molcom clipocind,
Paşii mărunți de pui de căprioară
Ascunşi de frunza-n vînt uşor foşnind.

Şi-ntr-un tîrziu, un pui de căprioară,
Păşind sfios spre apa susurîndă,
A fost vînat, şi dat i-a fost să moară,
Fiind dorit de lup în a sa pîndă.

Simţind căldura izvorînd din sînge
Îi revenea plăcerea din trecut,
Dar gheara morţii o simțea că-l strânge,
Un sentiment în care n-a crezut.

Nu mai putea, cu colţii, să mai sfarme,
Simţea doar bucuria infinită
Şi îşi spunea că simte că adoarme,
Cu ultima dorinţă împlinită.

Timp neavând, o ultimă plăcere,
Îşi încerca în amintiri găsi,
Avea, ca orice lup, doar o părere
Că doar vânat de om poate muri.

***

În adormirea lui însă murise,
Cu gura înroşită de-al ei sînge,
Așa cum toată viața își dorise,
Voind să creadă că pe el îl plînge.

Fusese ce fusese, doar o fiară
Avînd numai un gînd, să aibă hrană,
Şi doar plăcerea lui cînd prada zbiară,
Iar el tăcut se joacă-n a ei rană.

Scăpase şi de glonţ şi de otravă,
Vînase deseori în faptul serii,
Credea că moartea lui este o snoavă,
Dar ucigînd s-a dat şi el tăcerii.

Puls de pas

Sub trista timpurilor haină,
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.

Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.

Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.

Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.

Caesar nihil

În colţul ce-l iubesc mai mult, de-o vreme,
E-un scaun şi o masă, învechite;
Un tron domniei mele ce se teme
De toată drama lumii stingherite.
Am aşezat şi lampa mea cea veche
Şi-n ea am pus un rest de lumânare
Să-mi lumineze nopţile de veghe
Când, tuturor, eu caut alinare.

Mi-am aşezat la marginea ferestrei
Cartea ce ştiu că nimeni nu a scris-o
Şi, atârnată-n capetele lesei,
Către o lume-ntragă am trimis-o.
Atât cuprinde sala de domnie
A primului monarh necunoscut,
Ce azi domneşte, fără bucurie,
Sub lagărul blestemului trecut.

Şi mi-am făcut din ochii mei o gardă,
Şi arme mi-am făcut din vorba mea,
Iar gândurile, azi, ca la paradă
Se-nşiruiesc: a fi şi a putea.
În carte-i scrisă-ntreaga mea avere
Pe care tribunale vor s-o-mpartă;
Sălbăticia nopţilor ce-mi cere
Să-mi retrasez destinul pe o hartă.

Şi, stând pe scaun ca pe tronul sacru,
Sunt împăratul duhului stingher;
Fără de milă poruncesc masacrul,
Pământului, izbăvitor de cer.
Şi poruncesc mereu şi bat în masă,
La slugile ce poartă chipul meu,
Împărăţia mea e doar o casă
În care voi avea exil mereu.

Umbră pe înţeles

Şi iar vîntul suflă pe mare,
Şi iar e furtună în munţi,
Furtuna nu-şi are hotare
Striveşte şi valuri şi punţi.

Pe creste de valuri în spume
Nici gîndul acum nu mai ştie
Ce-nseamnă un om sau un nume
Iar vîntul trecuturi adie.

Ajuns pe nisipul fierbinte
De valuri vorbeşte cu teamă
Şi-n tremurul dintre cuvinte
Se simte că drumul îl cheamă.

Nimic nu-nţeleg cei ce-n ape
Găsesc, peste tot, înălţimi,
Uitînd că mereu stau aproape
De prea neştiute-adîncimi.

Acei ce pe norii de aur
Înalţă credinţe spre stele,
Se cred moştenind un tezaur,
Mai singuri, rămîn, printre ele.

În umbre, pe nori pe furtună
Coboară-n cotloane uitate,
Plătind a mîndriei arvună
Cu propria lor libertate.

Ucise-s destine în şoapte,
Prăpădul se vrea minunat,
La ceas de-ntuneric şi noapte
Cînd mulţi se îngroapă-n păcat.

Nimic nu-şi doresc a-nţelege
Cei care-şi vor lumea distrusă,
Trăiesc după propria lege,
La bunele lor placuri redusă.

Doar cînd vor fi toate trăite,
Şi-n umbre pleca-vor din lume,
Priviri lor pervertite
Vor da adevărului nume.

Dar

Ionelei

E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...

Planton

Sunt de planton, în avangardă,
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.

Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.

Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.

Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.

Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?

În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.