Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.
Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.
Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.
Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.
M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.
Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.
Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.
Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.
Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.
duminică, 31 decembrie 2006
vineri, 24 noiembrie 2006
Actuale întrebări
Ne schimbăm identitatea des,
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.
Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.
Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.
Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.
Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.
Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.
Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.
Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.
Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.
Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.
Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.
Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.
Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.
Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.
Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.
Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.
Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?
marți, 7 noiembrie 2006
Punctul unui semn
Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.
Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.
Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.
Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.
Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.
Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.
Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.
Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.
Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.
miercuri, 1 noiembrie 2006
Protest
Protestez în modul cel mai dur
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)
Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)
Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)
luni, 16 octombrie 2006
Inscripţie pentru noaptea mea
Scriu alambicat precum se pare,
Mulţi doar prima formă o-nţeleg
Fără să-nţeleagă-a mea mirare
Şi izvorul nopţii ce-l dezleg.
Scriu ca om, deşi, între cuvinte
Mai adun şi şoaptă şi suspin
Şi mai ştiu că nu-s deloc cuminte
Când la zorii zilei mă închin.
Scriu şi uit că noaptea trece-n clipă
Iar eu clipa o transform în zi,
Dar, mereu fiind vorbă risipită,
Prin trecut vă las a mă privi.
Scriu în rânduri, glasuri şi accente
Şi las gândul să cuprindă tot,
Doar viaţa-n valuri repetente
E şi risipire şi complot.
Vreau să scriu direct şi mai pe faţă
Deşi încă mă ascund de gând,
Dar vă dăruiesc o dimineaţă
Iar eu plec în noaptea mea plângând.
Mulţi doar prima formă o-nţeleg
Fără să-nţeleagă-a mea mirare
Şi izvorul nopţii ce-l dezleg.
Scriu ca om, deşi, între cuvinte
Mai adun şi şoaptă şi suspin
Şi mai ştiu că nu-s deloc cuminte
Când la zorii zilei mă închin.
Scriu şi uit că noaptea trece-n clipă
Iar eu clipa o transform în zi,
Dar, mereu fiind vorbă risipită,
Prin trecut vă las a mă privi.
Scriu în rânduri, glasuri şi accente
Şi las gândul să cuprindă tot,
Doar viaţa-n valuri repetente
E şi risipire şi complot.
Vreau să scriu direct şi mai pe faţă
Deşi încă mă ascund de gând,
Dar vă dăruiesc o dimineaţă
Iar eu plec în noaptea mea plângând.
Autocaracterizare
Sunt un om grăbit, se vede bine,
Chiar şi versul meu este hoinar;
Ştiu că doar o clipă-mi aparţine
Şi nu vreau să treacă în zadar.
Caut tot mereu spre mai departe,
Nu mă tem de viscol sau furtuni,
Gândul mi-l aşez în câte-o carte
Şi mai cred că pot trăi minuni.
Câteodată las şi de la mine,
Alteori privesc spre necuprins,
Îmi refac palate din ruine
Şi nu pot să ştiu că sunt învins.
Dar o cruce ştiu că-mi port mereu
Spre Golgota sufletului meu.
Chiar şi versul meu este hoinar;
Ştiu că doar o clipă-mi aparţine
Şi nu vreau să treacă în zadar.
Caut tot mereu spre mai departe,
Nu mă tem de viscol sau furtuni,
Gândul mi-l aşez în câte-o carte
Şi mai cred că pot trăi minuni.
Câteodată las şi de la mine,
Alteori privesc spre necuprins,
Îmi refac palate din ruine
Şi nu pot să ştiu că sunt învins.
Dar o cruce ştiu că-mi port mereu
Spre Golgota sufletului meu.
sâmbătă, 14 octombrie 2006
Învăţăcel
Învăţ acum că mai există Basta,
Şi nu-i străin, ci e român de-al meu.
Învăţ şi înţeleg acum năpasta
Ce ne-a împins în jos, pe noi, mereu!
Învăţ mereu că-n lume e mai bine
Să stai îngenuncheat mereu la porţi,
Învăţ şi înţeleg că cei ca mine
Sunt vinovaţi mereu că nu sunt morţi!
Învăţ. Dar nu pot unii să priceapă
Că pietre suntem, dure, ce nu crapă,
Chiar dacă suntem aruncate-n apă.
Şi nu-i străin, ci e român de-al meu.
Învăţ şi înţeleg acum năpasta
Ce ne-a împins în jos, pe noi, mereu!
Învăţ mereu că-n lume e mai bine
Să stai îngenuncheat mereu la porţi,
Învăţ şi înţeleg că cei ca mine
Sunt vinovaţi mereu că nu sunt morţi!
Învăţ. Dar nu pot unii să priceapă
Că pietre suntem, dure, ce nu crapă,
Chiar dacă suntem aruncate-n apă.
vineri, 29 septembrie 2006
Eşti frumoasă...
Eşti frumoasă şi o ştii prea bine,
N-are rost să ţi-o mai spun şi eu.
Gândul mi-e prădalnic, nu-l pot ţine
Şi rămân să te aştept mereu.
Îmi e greu să mă găsesc în noapte
Şi să ştiu că nu mai am nici rost,
Iar când viile sunt toate coapte
Îmi găsesc în cramă adăpost.
N-am să beau din vinuri învechite,
Am venit aici să plâng tăcut,
Mă-ntinez cu zile pribegite,
Ca să nu mă vezi nicicând căzut!
Eşti frumoasă şi te-aş vrea cu mine,
Dar ne copleşesc cărări în munţi,
Şi mereu mă-ntorc în vis cu tine
Şi mai pun, prin deznădejde, punţi.
Voi avea cândva parte de visuri
Copleşit de paşii merşi pe jos,
Şi trecând mereu peste abisuri,
Te voi priveghea să dormi frumos.
Îmi vei fi mereu dorinţa vieţii
Şi te voi găsi mereu în zori,
Chiar dacă las pradă dimineţii
A privirii tainice ninsori.
Eşti frumoasă întru tot şi toate,
N-are rost să spun cât te voiesc,
Mă gândesc că totuşi se mai poate
Să te am mereu, să te iubesc!
N-are rost să ţi-o mai spun şi eu.
Gândul mi-e prădalnic, nu-l pot ţine
Şi rămân să te aştept mereu.
Îmi e greu să mă găsesc în noapte
Şi să ştiu că nu mai am nici rost,
Iar când viile sunt toate coapte
Îmi găsesc în cramă adăpost.
N-am să beau din vinuri învechite,
Am venit aici să plâng tăcut,
Mă-ntinez cu zile pribegite,
Ca să nu mă vezi nicicând căzut!
Eşti frumoasă şi te-aş vrea cu mine,
Dar ne copleşesc cărări în munţi,
Şi mereu mă-ntorc în vis cu tine
Şi mai pun, prin deznădejde, punţi.
Voi avea cândva parte de visuri
Copleşit de paşii merşi pe jos,
Şi trecând mereu peste abisuri,
Te voi priveghea să dormi frumos.
Îmi vei fi mereu dorinţa vieţii
Şi te voi găsi mereu în zori,
Chiar dacă las pradă dimineţii
A privirii tainice ninsori.
Eşti frumoasă întru tot şi toate,
N-are rost să spun cât te voiesc,
Mă gândesc că totuşi se mai poate
Să te am mereu, să te iubesc!
luni, 28 august 2006
Perpetuu temei
Azi nu mai vreau de timp să fac risipă,
Îţi spun concis că nu mai am idei,
Te vreau izbăvitoarea nopţii clipă
Când te numesc speranţă şi temei!
Am fost, în nopţi, cândva, la vânătoare,
Şi am vânat şi fără de temei,
Vitrina-mi e cam greu încăpătoare,
Trofee, însă, am doar două... trei...
Nu mă mai vreau rătăcitor în mine
Să tot împart un fir mereu în trei,
Te vreau cu tot ce vieţii aparţine
Şi te numesc speranţă şi temei!
Am tot uitat să limpezezesc izvoare,
Dar apelor le-am dat, şoptit, temei
Te vreau mereu o rază-nălţătoare
Când te culeg din gânduri şi idei.
M-am ars pe multe ruguri neaprinse,
M-am închinat la neştiuţii zei,
Te vreau lumina-n patimi necuprinse
Te vreau al zilei noi dorit temei.
Am colindat prin munţi o-ntreagă vară
Ca să găsesc mândriei un temei,
M-a dumirit a lumânării ceară,
Şi ştiu acum tu ce-ţi doreşti şi vrei.
Şi tot te vreau, cu lacrima pribeagă,
Să-mi fii destin şi să-mi rămâi scânteie,
Chiar dacă mulţi nu vor să te-nţeleagă,
Eu te aleg să fii mereu... femeie...
Îţi spun concis că nu mai am idei,
Te vreau izbăvitoarea nopţii clipă
Când te numesc speranţă şi temei!
Am fost, în nopţi, cândva, la vânătoare,
Şi am vânat şi fără de temei,
Vitrina-mi e cam greu încăpătoare,
Trofee, însă, am doar două... trei...
Nu mă mai vreau rătăcitor în mine
Să tot împart un fir mereu în trei,
Te vreau cu tot ce vieţii aparţine
Şi te numesc speranţă şi temei!
Am tot uitat să limpezezesc izvoare,
Dar apelor le-am dat, şoptit, temei
Te vreau mereu o rază-nălţătoare
Când te culeg din gânduri şi idei.
M-am ars pe multe ruguri neaprinse,
M-am închinat la neştiuţii zei,
Te vreau lumina-n patimi necuprinse
Te vreau al zilei noi dorit temei.
Am colindat prin munţi o-ntreagă vară
Ca să găsesc mândriei un temei,
M-a dumirit a lumânării ceară,
Şi ştiu acum tu ce-ţi doreşti şi vrei.
Şi tot te vreau, cu lacrima pribeagă,
Să-mi fii destin şi să-mi rămâi scânteie,
Chiar dacă mulţi nu vor să te-nţeleagă,
Eu te aleg să fii mereu... femeie...
marți, 13 iunie 2006
În umbre caut...
În umbre caut şi te aflu-n stele,
La un hotar de ceas fără sfârşit,
În infinitul gândurilor mele,
Îmi eşti speranţa unui drum sortit.
În miez de noapte ori în miez de zi,
Te-aştept să vii în viaţa mea grăbită,
Să pot să cred că pot redeveni
Mai mult decât o umbră răstignită.
În umbre caut, dar te văd în soare,
Atunci când cade ceru-nspre pământ,
În infinitul gândului ce doare,
Tu eşti clepsidră, eu nisip în vânt.
Pe drumul vieţii, când mi-e pasul mic,
Te-aştept să vii să uit că am hotare,
Dacă mai cad să pot să mă ridic,
Să nu rămân doar semn de întrebare.
În umbre caut să găsesc lumină,
Când zorii zilei simt că-i rătăcesc,
Destinul meu de haos fără vină
Îmi spune iar la drum să o pornesc.
Într-un târziu, când totul ar fi trist,
Te-aştept să vii să mergem mai departe,
Iar eu învăţ să cred că iar exist
Şi pun în joc acum ultima carte.
La un hotar de ceas fără sfârşit,
În infinitul gândurilor mele,
Îmi eşti speranţa unui drum sortit.
În miez de noapte ori în miez de zi,
Te-aştept să vii în viaţa mea grăbită,
Să pot să cred că pot redeveni
Mai mult decât o umbră răstignită.
În umbre caut, dar te văd în soare,
Atunci când cade ceru-nspre pământ,
În infinitul gândului ce doare,
Tu eşti clepsidră, eu nisip în vânt.
Pe drumul vieţii, când mi-e pasul mic,
Te-aştept să vii să uit că am hotare,
Dacă mai cad să pot să mă ridic,
Să nu rămân doar semn de întrebare.
În umbre caut să găsesc lumină,
Când zorii zilei simt că-i rătăcesc,
Destinul meu de haos fără vină
Îmi spune iar la drum să o pornesc.
Într-un târziu, când totul ar fi trist,
Te-aştept să vii să mergem mai departe,
Iar eu învăţ să cred că iar exist
Şi pun în joc acum ultima carte.
marți, 25 aprilie 2006
Între da şi nu
De ţi-e greu să mai rosteşti cuvinte,
Te întreabă-n fapte ce rosteşti?
Cum orice protest e-o rugăminte,
Eu sunt un hotar ce ţi-l doreşti.
Peste gând hoinar ca o-ntrebare
Trec prin tine şoapte şi chemări,
Ca venind mereu din depărtare,
Să-ţi găsesc răspuns la întrebări.
Între absolut şi împlinire,
Eu am pasul meu de călător,
Şi mereu îţi sunt o amintire
Prinsă-ntre clepsidră şi decor.
De ţi-e greu să-ţi rostuieşti uitarea,
Te întreabă cum exişti acum?
Şi cum valul mării spală marea,
Drumul meu se-nchide-n al tău drum.
Ca un adevăr al vieţii noastre,
Eu rostesc cuvinte şi tu taci,
Dar privind mereu spre zări albastre
În tăcerea ta mai mult îmi placi.
Şi cum greu îţi e să-ţi vezi privirea,
Vei fi şoapta ce o împlineşti,
Şi lăsînd în urmă ne-mplinirea
Îmi vei spune chiar că mă iubeşti.
Între da şi nu
Stai mereu doar tu
Ca un vis ce nu vrei a-l uita,
Între nu şi da
Plînge viaţa ta,
Doar răspunsul meu te va-ntreba.
Da mereu cînd tu,
Îl doreşti pe nu
Şi priveşti un cer înseninat,
Şi mereu doar da
Cînd speranţa mea
Va deschide ceru-ncătuşat.
Te întreabă-n fapte ce rosteşti?
Cum orice protest e-o rugăminte,
Eu sunt un hotar ce ţi-l doreşti.
Peste gând hoinar ca o-ntrebare
Trec prin tine şoapte şi chemări,
Ca venind mereu din depărtare,
Să-ţi găsesc răspuns la întrebări.
Între absolut şi împlinire,
Eu am pasul meu de călător,
Şi mereu îţi sunt o amintire
Prinsă-ntre clepsidră şi decor.
De ţi-e greu să-ţi rostuieşti uitarea,
Te întreabă cum exişti acum?
Şi cum valul mării spală marea,
Drumul meu se-nchide-n al tău drum.
Ca un adevăr al vieţii noastre,
Eu rostesc cuvinte şi tu taci,
Dar privind mereu spre zări albastre
În tăcerea ta mai mult îmi placi.
Şi cum greu îţi e să-ţi vezi privirea,
Vei fi şoapta ce o împlineşti,
Şi lăsînd în urmă ne-mplinirea
Îmi vei spune chiar că mă iubeşti.
Între da şi nu
Stai mereu doar tu
Ca un vis ce nu vrei a-l uita,
Între nu şi da
Plînge viaţa ta,
Doar răspunsul meu te va-ntreba.
Da mereu cînd tu,
Îl doreşti pe nu
Şi priveşti un cer înseninat,
Şi mereu doar da
Cînd speranţa mea
Va deschide ceru-ncătuşat.
miercuri, 19 aprilie 2006
Gând de vis
Te-aş iubi pe roua dimineţii,
te-aş iubi pe creasta unui val,
Te-aş robi ca pe-o-ntâmplare simplă,
aruncată de furtuni la mal.
Ţi-aş strivi cununa de uitare
între plus şi minus infinit;
Răzvrătind miracole de viaţă
pentru izbăviri de vis rostit.
Te-aş iubi în gând de înnoptare,
te-aş iubi pe treceri între munţi,
Să te am ca zbor de împlinire,
să nu ai puterea să renunţi.
Ţi-aş sorbi cuvântul din privire
ca să-mi fii un pas mereu spre cer,
Învrăjbind un pas al vieţii noastre,
odihnit în colbul de mister.
Te-aş iubi în şoapta dimineţii,
te-aş iubi la ceas de înserări,
M-aş robi în zori încă odată
într-un pas visat prin întâmplări.
te-aş iubi pe creasta unui val,
Te-aş robi ca pe-o-ntâmplare simplă,
aruncată de furtuni la mal.
Ţi-aş strivi cununa de uitare
între plus şi minus infinit;
Răzvrătind miracole de viaţă
pentru izbăviri de vis rostit.
Te-aş iubi în gând de înnoptare,
te-aş iubi pe treceri între munţi,
Să te am ca zbor de împlinire,
să nu ai puterea să renunţi.
Ţi-aş sorbi cuvântul din privire
ca să-mi fii un pas mereu spre cer,
Învrăjbind un pas al vieţii noastre,
odihnit în colbul de mister.
Te-aş iubi în şoapta dimineţii,
te-aş iubi la ceas de înserări,
M-aş robi în zori încă odată
într-un pas visat prin întâmplări.
Motivaţie
De-ai fi cu mine, n-aş mai pierde clipa,
Nu aş mai fi în nopţi rătăcitor,
Aş împărţi mereu la doi risipa
Şi aş robi sentinţa viselor.
Am tot trăit în clipe şi în vise,
Mi-a fost destinul fructul interzis,
Dar azi revin din drumul lui Ulise
Şi mă renasc strivindu-mă în vis.
Am fost hotar nestăvilit de forme,
Răzvrătitor de drumuri şi hotar,
Şi răstignind întunecări enorme
Am tot trecut prin vreme în zadar.
Am fost mereu când frunză vestejită,
Când floare ce mereu s-a dăruit,
Dar te-am găsit minune şi ispită
Şi tot trecutu-n tine s-a strivit.
Redevenind stindard de luptă dură
M-am regăsit şi renăscut în zori.
Din scrum, din adieri şi-a vieţii zgură
Am reclădit uitate sărbători.
Te-ai dăruit strivindu-mă în viaţă
Ca să-mi redai motivul de a fi,
Şi răvăşind în zori o dimineaţă
Vom retrăi mereu această zi.
Nu aş mai fi în nopţi rătăcitor,
Aş împărţi mereu la doi risipa
Şi aş robi sentinţa viselor.
Am tot trăit în clipe şi în vise,
Mi-a fost destinul fructul interzis,
Dar azi revin din drumul lui Ulise
Şi mă renasc strivindu-mă în vis.
Am fost hotar nestăvilit de forme,
Răzvrătitor de drumuri şi hotar,
Şi răstignind întunecări enorme
Am tot trecut prin vreme în zadar.
Am fost mereu când frunză vestejită,
Când floare ce mereu s-a dăruit,
Dar te-am găsit minune şi ispită
Şi tot trecutu-n tine s-a strivit.
Redevenind stindard de luptă dură
M-am regăsit şi renăscut în zori.
Din scrum, din adieri şi-a vieţii zgură
Am reclădit uitate sărbători.
Te-ai dăruit strivindu-mă în viaţă
Ca să-mi redai motivul de a fi,
Şi răvăşind în zori o dimineaţă
Vom retrăi mereu această zi.
duminică, 19 martie 2006
Rugăminte
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Eu sînt doar nemuritor de rând,
Am vrut doar să vezi că se mai poate
Să te reclădeşti din scrum de gând.
Dintr-un vis stârnit de remuşcare
Te-ai robit în noapte şi în seri
Şi plecând în tainica-mi chemare
Vei trăi strivită de plăceri.
Să mă uiţi ca să mă ai cu viaţa
Eu sunt doar o umbră în uitări,
Şi să plîngi în şoaptă dimineaţa
Ce-am strivit-o-n albe aşteptări.
Dintr-o vorbă scrisă în păcate
Te-am dorit în clipa de hotar,
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Ca pe-o filă dintr-un calendar.
Şi precum se strâng în noapte toate
Să renaşti din viaţă şi din şoapte
Şi priveşte-n taină şi socoate
Clipa înrobită ca o noapte.
Eu sînt doar nemuritor de rând,
Am vrut doar să vezi că se mai poate
Să te reclădeşti din scrum de gând.
Dintr-un vis stârnit de remuşcare
Te-ai robit în noapte şi în seri
Şi plecând în tainica-mi chemare
Vei trăi strivită de plăceri.
Să mă uiţi ca să mă ai cu viaţa
Eu sunt doar o umbră în uitări,
Şi să plîngi în şoaptă dimineaţa
Ce-am strivit-o-n albe aşteptări.
Dintr-o vorbă scrisă în păcate
Te-am dorit în clipa de hotar,
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Ca pe-o filă dintr-un calendar.
Şi precum se strâng în noapte toate
Să renaşti din viaţă şi din şoapte
Şi priveşte-n taină şi socoate
Clipa înrobită ca o noapte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




