O, Doamne, nu mai văd acum nimic,
Doar chipul tău ce-l caut peste tot,
Şi câte aş avea mereu să zic,
Şi mă opresc mereu că nu mai pot...
Să fiu cu tine m-aş preface-n foc,
Chiar dacă-n foc ar fi ca eu să ard,
Şi timpul l-aş opri o clipă-n loc
Ştiindu-te că tu îmi eşti stindard.
Aş lua cuvântul tău fără să-l schimb
Şi mi l-aş pune vieţii căpătâi,
Oricum privesc te văd ca pe un nimb
De la-nceputul lumilor dintâi.
Pentru o clipă doar de-ai fi să-mi fii,
Aş mai cerşi la cer încă atât,
Să pot să-ţi dăruiesc, fără să ştii,
Mereu îndepărtarea de urât.
Să fii cu mine şi să fim noi doi
Când luna se ascunde în lumini,
Iar timpul să îl vrem doar înapoi
Să fim şi rădăcină şi tulpini.
Mi-e singurătatea absolută,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Noaptea vine prea necunoscută
Când în zori doar ochii mi-i ridic.
Plânsu-n şoaptă-n ziduri se închide,
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar speranţa uşa-mi mai deschide...
Cui să zic ce mai vroiam să zic?
Câte-odată plec în grabă mare,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Ziua-mi ştiu că trece-n calendare,
Eu, de fapt, cu toate mă complic.
Când rostirea-mi caută spre lume
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar singurătatea-mi pune nume:
Însă şi cu ea mă contrazic.
Azi plătesc ce ştiu că n-am gândit,
Când, crezând, eu singur m-am minţit.
Viaţa m-a adus să plec de-acasă,
Chiar şi urma trebuie să-mi şterg,
Nimănui de mine nu-i mai pasă,
Pun un pas, dar nu ştiu unde merg.
Nu ştiu cât pot merge de departe,
Nu ştiu unde trebuie s-ajung,
Şi dacă-o să am vreodată parte
Să ştiu drumul cât va fi de lung.
Oropsindu-mi viaţa la tăcere
Caut lumi în care să m-ascund,
Învăţând să uit de-a mea durere
Trec hotarul somnului profund.
Clipa nesfârşită-mi e aproape,
Înţelesul ei îl desluşesc,
Şi, cum nu mai vreau să mai îmi scape,
Vreau să nu se ştie ce trăiesc.
Plec de-acasă şi m-ascund în lume,
Pun sigiliu peste amintiri,
Voi lăsa de strajă al meu nume
Ca pe-un semn al marii ne’mpliniri.
Poate, doar când viaţa-i o răscruce,
Cineva aminte-şi va aduce.
Strivite-s azi, între idei, cuvinte
Rostite-n clipe ce uitau de rost,
Dar cum nimic nu e ca mai-nainte,
“A fi” e conjugat doar ca “a fost”...
Nici ruga înspre cer nu poate face
Să se-mplinească pasul rătăcit,
Când tot ce-aud, ştii bine, nu îţi place,
Mă-ntreb mereu de ce am adormit?
Acum, când ninge şi e albă zarea,
Mereu conjug în suflet pe „a fost”,
Între noi doi se-aşterne depărtarea,
Iar eu pleca-voi dintr-al vieţii rost.
Reconjugând din mers, când timpul trece,
Dăm sensul întâmplării spre firesc,
Afară-i vânt şi-l simt că-i tot mai rece
Dar pasul nu mai pot să îl opresc.
Aş vrea să fim acasă amândoi,
Afară iarnă şi zăpadă mare,
Să vrem să fim întotdeauna noi
Şi tot trecutul doar o întâmplare.
Aş vrea să-ţi prind din nou obrajii-n palmă
Şi ochii să ţi-i simt cum mă privesc,
Să ne unească iar o viaţă calmă,
Să pot să-ţi spun că vreau să mai trăiesc.
Dar astăzi plâng că ştiu că mi te-a luat
Un gând ce nu a fost nicicând curat.
Şi dacă e să-mi fie-aşa sortit,
Tu uită pe acel ce te-a iubit...
(replică infidelă)
Nu-mi lua dimineţi liniştite,
Oglinda pe care-o privesc,
O şoaptă mă duce-n ispite,
Ispita e fapt omenesc...
Nu-mi lua un destin din privire,
Nu-mi da tot ce este mai greu,
Sătul sunt de-atâta uimire
Şi viaţa în care-s doar eu.
Nu-mi lua primul zâmbet al zilei,
O clipă să nu fiu învins,
Nu vreau o cutie a milei
Cât încă pot fi rug aprins.
Mai bine dă-mi raza de soare
Să pot reclădi din nimic,
Să pot să refac din uitare,
Destine de grâu dând în spic...
Încet, încet, vom fi doar îngeri,
Doar umbre-a ceea ce-am fost...
Şi vine ceasul marii stingeri,
Redefinirii fără rost...
Şi poate când lumina nopţii
Va da semnalul de-nceput,
Va scârţâi un stâlp al porţii
Iar eu voi fi necunoscut.
O să revăd prin timp doar norii
Şi-al vieţii adevăr meschin...
Eu am să trec cum trec cocorii,
Şi de-am să plec, n-am să mai vin.
N-or să m-aştepte-n pragul clipei
Nici vorbe, nici păreri de rău,
Mă vând de pe acum risipei...
Tu mă păstrează-n gândul tău...
Război am dus cu sufletul, cu viaţa,
m-am închinat spre luna-n răsărit,
mereu am ocolit ca dimineaţa
să-mi spună iar că drumul e greşit.
De m-au lovit stihiile păgâne,
am reuşit cândva să le ţin piept,
dar astăzi simt că-n urmă voi rămâne
şi n-am la ce speranţă să m-aştept.
Am dus război cu sufletul şi viaţa,
prin spate doar, mereu, am fost lovit,
aştept acum să vină dimineaţa,
să pot să plec din viaţă odihnit.
Dezamăgirea mea este profundă,
Mă simt umil şi fără să am rost,
Un derizoriu fapt o să m-ascundă
De toate câte sunt, în ce a fost.
Mă rog spre cer să-mi dea măcar putere
Să iau cu mine tot ce e greşit,
Nu las în urma mea nici o avere,
dar ştiu că eu, prin toate, v-am iubit.
Dar cum de multe ori m-am tot minţit
Plec azi pe drumul fără de sfârşit...
În visul nopţii, din copilărie,
aduc destinul primelor vestiri,
Aştept să vină tot ce-a fost să fie
şi gândul e strivit de amintiri.
Mai cad, şi vorba, tristă şi fugară,
îmi dă putere să mă redescriu,
Chiar dacă mă îmbăt seară de seară,
vreau să mai fiu ceea ce-am vrut să fiu.
Zborul înalt s-a prăbuşit în noapte,
trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
eu am jurat să mor cum îmi e scris.
Sunt trecător, şi trecerea e-n toate,
paradoxală, fără scop final,
Acum, când încă pot să ard, voi scoate
spre lume, adevărul meu banal:
Sunt doar un om, cu tot ce mi-a fost dat,
Sunt doar un om ce poate fi uitat.
Singurătatea iar îmi dă de furcă,
Mă simt un gol imens în univers,
Şi vorba-n gură parcă mi se-ncurcă,
Şi ceasurile merg mereu invers...
Corăbii mari din ceruri se coboară
Şi aripile lumilor iau foc,
Presimt că moartea mea când o să doară,
Se vor opri şi apele în loc...
Prind umbre ce tot trec pe lângă mine,
Se duc mereu şi văd că nu revin,
Numai trecutul îmi mai aparţine,
Iar eu spre umbra lui mă tot închin...
E noapte albă peste lumea-ntreagă,
Zăpezile mă-ngroapă-acum de tot,
Dă-mi, Doamne, linişte şi mă dezleagă
De jurământul vieţii... nu mai pot...
Mănânc şi plâng... Un colţ amar de pâine,
Tu vrei să ştii că de-abia de îl am...
Aştept mereu, mereu, o zi de mâine
Şi uit de toate câte mai speram.
Nevoie n-am decât de o speranţă,
Tu vrei să ştii că nu o s-o mai am,
Aştept mereu şi pun într-o balanţă
Pe cel ce sunt, pe cel care eram.
Mănânc acum un ultim colţ de pâine,
Mănânc şi-n suflet lacrimile curg,
Îmi pun speranţa într-o zi de mâine,
Chiar dacă-n viaţă eu sunt în amurg.
M-am învăţat să nu-mi doresc prea multe,
M-am învăţat să nu privesc în zări,
Dar cum mai nimeni n-o să mă asculte,
Mă cheamă iar un dor de depărtări...
Lacrimi ce n-au spus ce-aveau de spus,
Tu să reclădeşti doar primăveri,
Amintindu-ţi doar că eu sunt “sus”...
Nu mă plâng şi nu mai zic nimic,
Aripile nopţii mă cuprind,
Viaţa mea e-un joc - un loz în plic
Şi prefer să mă şi simt murind...
Nu mai am putere să-nţeleg
Nopţile ce mi s-au dat în dar,
Am plătit cam totul pe întreg,
Astăzi simt că totu-i în zadar...
Toate sunt un semn paradoxal,
Din iubire vreau să fiu ucis,
Nu aştept decat un gong final...
El să spună ce aveam de zis...
Mi s-a spus că nu am nici un drept,
Mi s-a spus că sunt un inutil,
Îmi doresc doar un cuţit în piept,
Vreau să nu mai ştiu c-am fost copil.
Am greşit în viaţă uneori,
Poate chiar m-am şi trezit târziu,
Voi plăti prea marile-mi erori
Când veţi pune semnul c-am fost viu.
Vor rămâne multe fără sens
Chiar şi rândul ce îl scriu acum,
Totul e o urmă de condens,
Paşii mei sunt arşi de-atâta drum.
Dacă o să am un loc în cer
Voi veghea să nu mai fie rău,
Ştiu prea bine că mai pot să sper
Ştiu că eu trăiesc în gândul tău...
"singur, singur, singur..."
Caut către lume,
Mă trezesc în prag,
Nu mai am nici nume,
Răul îl atrag.
Vin cam de departe,
Voie n-am să fiu,
Aş pleca spre moarte,
Dar n-am nici sicriu.
"singur, singur, singur..."
Lacrimi nu-mi dau pace,
Ochii mi-i cobor,
Sufletul meu zace,
Nu mai pot să zbor.
Încă mai văd focuri,
Alţii stele văd,
Eu n-am timp de jocuri,
Viaţa-i un prăpăd
"singur, singur, singur..."
Mă ascund în noapte,
Somn nu am deloc,
Şi răcnesc şi-n şoapte,
Şi dau clipei foc.
Tot cobor pe scară,
Cât încă mai pot,
Daţi-mă afară,
Daţi-mă de tot...
