În consens cu azi

Eu nu mă mint, nu mă întreb nimic,
Las viaţa în reperele-i concrete,
Deşi mi-ar fi uşor să o complic
De-aş da putere apei să mă-mbete.

Iluziei pierdute îi dau sens
Şi-o văd ca fiind răspuns, nu provocare,
Ştiind că timpul nu îmi e-ndeajuns,
Să-l ţin ascuns în altă căutare.

Accent acut dau simţului acum,
Chiar dacă îi stă gândul împotrivă,
Chiar dacă-mi ies cărările în drum
Spunându-mi despre mersul în derivă.

Ciudat cumva, deşi chiar e normal
Am şi puterea ultimei dorinţe,
Chiar şi atunci când ea, paradoxal,
Lasă urmari şi are consecinţe.

Când spun că nu-i nimic întâmplător
Întâmplător mă şi gândesc departe,
Că, într-un fel, va trebui să mor,
Ca să termin de scris încă o carte.

Eu, cel de ieri, sunt trist şi tot mai trist,
Dar cel ce sunt acum nu se-ntristează,
Tristeţea-mi dă puterea să rezist
Pentru-a trăi şi ceea ce urmează.

Cunosc mai multe decât tot ce ştiu,
Mă simt bătrân în haina-mi omenească,
Dar nu-mi e gândul că e prea târziu
Pentru o viaţă nouă şi firească.

Tu lumină, lumină

Ai plecat spre lumină şi revii ca lumină,
într-o noapte senină.

Îţi spun vorba simţirii,

nu îmi eşti o nălucă,

ce te doare mă doare, şi-mi e dorul de ducă...

Când ţi-e bine, mi-e bine...

Şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine,
Şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine.

Tot mai clar se văd toate,
mai aproape-i urmarea,
dorul meu îmi dă veste
că-i a-proape schimbarea,
de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna,
de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una.

Îţi privesc adormirea,

la trezire-s de faţă

peste zi, peste noapte,

de pe-acum pentru-o viaţă...

Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept mai senină,
să ieşim la lumină.

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un ras grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie cu nesaţ cel care minte
Pentru a fi un “ceva” pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gand.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.

Tăcând, văzându-te

Toată lumea vede... Şi se vede...
Mi-este mie dat să văd mai mult,
Îţi şi spun... Şi poate mă vei crede
Că te văd şi-n vorbe când te-ascult.

Nu găsesc cuvinte... N-au valore,
Nu pot spune cum te văd că eşti,
Dar, tăcând, te văd înfloritoare,
Tu poate nu crezi că înfloreşti.

Toată lumea spune: “Timpul trece!”,
Tu o crezi şi te şi vezi trecând,
Te şi vezi trecând prin toamna rece,
Şi te vezi precum îţi eşti în gând.

Dar te văd în zi, te văd în noapte,
Spusele, când dormi, ţi le aud,
Şi-ndrăznesc să-ţi spun, tot timpu-n şoapte,
Că ţi-e trupul mlădios şi crud.

Poti să-ţi ai o mie de motive,
Poţi să-ncerci să mă convingi, oricum,
Văd realităţi definitive,
Şi te vad pe tine, cea de-acum.

Îţi mai spun, în treacăt, “Eşti frumoasă!”,
Altceva nu cred a fi-ndeajuns
Orişicum cuvintele m-apasă,
Se rostesc prin fapte, pe ascuns.

Trece timpul, da, se schimbă toate,
Încă te gândeşti că-mbătrâneşti,
Pentru cei mai mulţi aşa e, poate,
Însă tu, tot mai frumoasă eşti.

Te privesc şi văd ce nu se vede,
Văd în tine timpul viitor,
În ceea ce cred mă pot încrede,
Şi în tine cred până-am să mor.

Şi văd timpul timpurilor noastre,
Şi te văd pe tine înflorind,
Văd seninul zărilor albastre
Şi, firesc, viaţa ta rodind.

Neştiută, întrebarea

Dacă-aş şti ce-i întrebarea,
I-aş găsi oricând răspuns...
Azi răspunsul e-ncercarea
De-a-i da vorbe îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Nu există mic şi mare,

Nici bogatul nu-i bogat,

Nici dorinţa nu-i păcat.

Dacă-aş şti că întrebarea
Are numai un răspuns,
Nu m-ar mai mira mirarea
Că nu-l ştiu îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Timpul stă în aşteptare,

Nici ce-a fost nu-i cum a fost,

Ce-i acum îşi are rost.

Dacă-aş şti când întrebarea
Se vrea fără de răspuns,
Aş lua, cumva, urmarea
Ca firească şi de-ajuns.

Dincolo de cer, de soare,

Omul, om fiind, nu moare,

Nici ce-i mic, nu este mic,

Totu-i tot, restu-i nimic.

Dovada de mărturisire

Iau adevărul drept dovadă... Nu-s cuminte
De-ar fi să-l pun pe-al vorbei calapod,
Nu-mi judec fapta, spun ce-mi vine-n minte
Şi trec direct prin ape, pe sub pod.

Când haina hotărârii-mi vine bine
Mă-mbrac în ea fără să zăbovesc,
Prea bine ştiu că mie-mi aparţine,
Şi nu mă tem de datu-mi omenesc.

De am un gând în vorbă-l pun degrabă,
Nu-mi caut timp spre a mă răzgândi
Aşa cum tac, să nu mă aflu-n treabă
Crezând că e firesc şi a minţi.

În fapte mă privesc, îmi sunt oglindă,
Nu pot să le privesc fiind altfel,
Ştiu bine, date sunt să reaprindă
Lumina ce m-arată-a-mi fi model.

Şi-mi pun dovada, simplu, la vedere,
Şi nu m-ascund, n-am timp să mă complic,
E indirect verdict, deşi-i părere,
Nici eu în faţa ei nu zic nimic!

Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.

Dacă încă, încă...

Dacă încă mai există

cei ce cred că doi e doi

Ca întreg firesc al vieţii

până chiar spre cea de-apoi,

Încă mai avem o şansă

de-a trăi în mod real

Adevărul ce dă forţa

de-a fi val şi de-a fi mal.

Dacă încă mai există,

cei ce dau clipei temei,

Regăsind în fapta firii,

ca urmare şi pe trei,

Încă poate, omenirea,

să privească-n viitor,

Acceptând, fără tăgadă,

că iubirile nu mor.

Dacă încă mai există

cei ce merg, în doi, la pas,

Prin deşertăciunea vieţii,

când doar ea le-a mai rămas,

Încă se mai poate spune

că prezentul e etern

Şi dezmăţul fără margini

are un picior de lemn.

Dacă încă mai există

cei ce albul îl văd pur

Doar când nu-i atins de negrul

ce-i stă totuşi împrejur,

Încă vom găsi puterea

de-a vrea a ne curăţi,

De-a trăi şi restul vieţii,

fără-a ne mai murdări.

Dacă încă mai există

cei ce-n urmă nu privesc

Şi de “doi” nu le e temă,

pe “unu” nu-l prea-măresc,

Încă viaţa-şi are dreptul

de a nu-şi dori muri,

Încă-şi are omul sensul,

de-a trăi şi de-a iubi.

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

Păcatul ca jalon

Nu-i păcat păcatul ce se vede,
E doar umbra unui alt păcat
Care semne dă celui ce crede
Că destinul poate fi curmat.

Între totdeauna şi de-a pururi
Stă acum prezent şi ideal
Bine-ncorsetat de vagi contururi
Ce îl fac trăit în mod real.

Între mai târziu şi niciodată
Adevărul stă încorsetat
Aşteptând o faptă întâmplată
Care să-l arate-adevărat.

Doar perfectul dă un un fel de formă
Visului voit întruchipat,
Însă-i o minciună grea, enormă
Ce sfârşeşte printr-un greu păcat.

Şi, de nu se-nvârte roata vieţii,
Cum se vrea şi nu cum îi este dat,
Unii pleacă, pe sub umbra ceţii,
Pe un drum de Dumnezeu uitat.

Cădere şi decădere

În Ceruri stau furtunile să cadă,
Dar oamenii se-aşteaptă cu zăpadă,
Insa va fi altfel, chiar pe măsură
Va ninge cu cenuşă şi cu zgură...

Iar oamenii, aici, fug de cuvinte,
Se ştiu pe ei şi chiar şi gându-i minte,
Se-arată tuturor plin de iubire
Lăsându-se seduşi de amăgire.

Doar ei contează, restu-i doar să fie,
Se cred bogaţi, scăpaţi de săracie,
E important doar ce e la vedere,
Se vor văzuţi ca oameni cu putere.

Şi se adună norii, stau grămadă,
Mulţi se aşteaptă pe Pământ să cadă
Dar sunt prea plini de ape-ngândurate,
Şi norii azi sunt plini doar de păcate.

Aproape tot se pune in balanţă,
Şi totul e văzut cu aroganţă
Că plini sunt toţi acum de-nvăţătură,
Cu tâlc pierdut, trecând din gură-n gură.

Nimic nu-i nou, se spune “vechi îs toate”,
Se spun poveşti, se dă vârtos din coate,
Găsit ca vinovat e cel ce moare
De cei, ce-n vorbe doar, de toţi îi doare.

În Ceruri stau nori grei, gata să cadă,
Dar omul nu mai are timp deloc să-i vadă,
De vorbele se scurg printre cuvinte,
Şi multe vorbe sunt... Şi mult se minte.

Ia-mă, lasându-mi-te!

Lasă-mi-te-acum, şi te priveşte,
Când privirea-n ochii mei ţi-o prind,
Când firescul mă îndreptăţeşte
Focul vieţii tale să-l aprind.

Ia-mă, cum vrei vrea, ia-mă în tine
Prin ceea ce sunt îţi aparţin,
Astfel ţie te redai prin mine
Şi dai vieţii noastre sens deplin.

Lasă-mi-te-acum să pot străbate
Drumul pân' la Cer şi înapoi,
Ca, în tine fiind, să poţi răzbate.
Printre-atâtea valuri de noroi.

Ia-mă, cum vei vrea, cu-ntreagă viaţă
Să-ţi treci timpul în a te-mplini,
Eu să pot, la ceas de dimineaţă,
Să-ţi redau corola de lumini.

Lasă-mi-te-acum, pe totdeauna,
Să îmi fii ce dat îţi e să-mi fii,
Iar dacă nu pot să-nving furtună
Tu să mă renaşti, născând copii.

Ia-mă, cum vei vrea, şi mă păstrează
În eternitatea care-mi eşti,
Poţi s-adormi, iubirea-mi te vegheză...
Tu, pe amândoi, ne nemureşti...

Însemn prin întâmplare

Atâtea vremuri s-au lăsat trecute
Ca s-auzim de noi întâmplător,
Venind din două lumi necunoscute
Cu gândul către timpul viitor.

Întâmplător, ca fără de motive,
Din amintirea ta mi-ai povestit
Fapte ce mie-mi sunt explicative
Pentru ce ce sunt şi ce am devenit.

Fără motiv, credeam, din întâmplare,
Eu ţi-am vorbit de ce putem fi noi,
De-a faptelor, urmări, împlinitoare
Şi despre tot ce va urma apoi.

Şi-a început, aşa, prin amănunte,
Drumul pe care mult va fi de mers,
Drum spre-naltul crestelor cărunte,
În care tu-mi vei fi un Univers!

Acum păşim, şi pare la-ntâmplare,
Spre fapte noi şi clipe de trăiri,
Ce, se vor fi, prin tine, o urmare,
Pecetea marii noastre împliniri.

Şi eu îţi sunt ceea ce mi-eşti tu mie,
Şi-aşa vom fi, urmând a ne tot fi,
Întâmplător, cumva, deja se ştie
Şi-aşteaptă doar, noi doi, a-l defini.

La final, anonim

Alo!
Formaţi vă rog, la întâmplare
Oricare număr vreţi… Vă rog formaţi...
Vă caută un om ca orişicare,
Pierdut în lumea celor trişti, uitaţi.

Oriunde veţi suna vă va răspunde
Un nume tot la fel de anonim...
Aş vrea să-i spun că nu mai pot ascunde
Destinul meu din vremea ce-o trăim.

Alo?...
Vreţi totuşi să mă ştiţi şi după nume?
Numiţi-mă cu-n nume-al nimănui,
Gândiţi-vă că-i mare-această lume
Şi nimeni n-are doar un nume-a lui.

Alegeţi A... vă este la-ndemână...
Sau E, sau I, sau mai uitatul U,
Pe mine doar tăcerea mă îngână,
Avându-mi dreptul de a-mi spune Nu!

Alo!...
Nici unul nu e liber? Nu răspunde?
Mai încercaţi, vă rog, mai încercaţi...
În suflet o speranţă îmi pătrunde,
Sperând că toţi sunt doar prea ocupaţi.

Acum că, totuşi, v-am răpit o clipă
Şi mi-aţi răspuns, deşi nu mi-aţi vorbit,
Vă recunosc... eu v-am sunat în pripă,
Să spun că plec, din lumea mea, grăbit...