Puțin vorbesc, din când, în când mai scriu,
Și chiar privirea-mi este mult tăcută,
Oricât nu cred că e deja târziu,
Această viață eu mi-o știu pierdută.
Mă simt, de-o vreme-ncoace obosit
O stare ce puțin mi-e cunoscută,
Mă simt ca și copilul părăsit
Intrat, fără să știe, în derută.
Văd ce e sus și văd și ce e jos,
Și văd aproape, mai puțin departe,
Văd ce-i urât, însă visez frumos,
Și văd cum trec și dincolo de moarte.
Dar nu-i de-ajuns, e prea puțin din tot,
Am tot ratat, din vina mea, repere,
Și-acum cu greu la capăt o mai scot,
Urcușu-mi pare mare decădere.
Văd drumul cum mă duce în zig-zag,
Spre seară-n sus, în zori spre coborâre,
De abia reușesc să trec un prag
Mizând mai mult pe marea-mi hotărâre.
Nici viața nu mi-o pun pe un tapet
S-ajungă, cumva plasă de mascare,
Luându-mi, singur, titlul de poet,
Delăsător în marea-i încercare.
Orice aș fi, puțin e important,
De eu nu pot să mă împac cu mine,
Chiar dacă sunt subiect interesant
Sau dacă ce fac eu nu prea convine.
miercuri, 14 august 2019
marți, 13 august 2019
Accedere spre-nchipuire
Închipuiri sunt multe... Mulți se cred
Războinici ce dau lumilor lumină,
Cu forțele la care tot acced,
Apărători ai celor fără vină.
Mereu prezente-s morile de vânt
Ce-n umbre sunt văzute luptătoare,
Dând gândului un nesperat avânt
Înspre izbânda mult cuvântătoare.
Războiul pare scop inovativ
În pur consens cu visul de mărire,
Având un rost și-un țel prezervativ
Al neputinței de-a trăi-n iubire.
La modă sunt atâtea plăsmuiri,
Spre laudă de sine deșănțată,
Puse pe seama unor amintiri
Din vieți ce-au fost în vremuri de-altădată.
Și cât de mulți sunt regi voit uitați,
Prințese cu iubiri puțin trăite,
Cu viața de acum neîmpăcați,
Tot căutând momente potrivite.
Aceeași regi sunt, alteori, săraci,
Prințesele se știu ca vrăjitoare,
C-ajung să fie prinzători de draci,
Având puteri mereu uluitoare.
Acestei vieți sunt, tot mai mulți, datori
Cu adevăruri ce le vor uitate
Închipuindu-și că-s nemuritori,
Crezând că mor cei ce le spun pe toate.
Dar tot mai mulți se plâng că au succes
Și-i pun în spate marea decădere,
Închipuindu-l clar și în exces
Invidiat de marea lor plăcere.
Războinici ce dau lumilor lumină,
Cu forțele la care tot acced,
Apărători ai celor fără vină.
Mereu prezente-s morile de vânt
Ce-n umbre sunt văzute luptătoare,
Dând gândului un nesperat avânt
Înspre izbânda mult cuvântătoare.
Războiul pare scop inovativ
În pur consens cu visul de mărire,
Având un rost și-un țel prezervativ
Al neputinței de-a trăi-n iubire.
La modă sunt atâtea plăsmuiri,
Spre laudă de sine deșănțată,
Puse pe seama unor amintiri
Din vieți ce-au fost în vremuri de-altădată.
Și cât de mulți sunt regi voit uitați,
Prințese cu iubiri puțin trăite,
Cu viața de acum neîmpăcați,
Tot căutând momente potrivite.
Aceeași regi sunt, alteori, săraci,
Prințesele se știu ca vrăjitoare,
C-ajung să fie prinzători de draci,
Având puteri mereu uluitoare.
Acestei vieți sunt, tot mai mulți, datori
Cu adevăruri ce le vor uitate
Închipuindu-și că-s nemuritori,
Crezând că mor cei ce le spun pe toate.
Dar tot mai mulți se plâng că au succes
Și-i pun în spate marea decădere,
Închipuindu-l clar și în exces
Invidiat de marea lor plăcere.
luni, 12 august 2019
Absolut în adevăr
De-atâta dor am devenit tăcut,
Puține-ți spun din viața mea, săracă,
Umbrind-o cu un minim absolut
Să pot, așa, să cred că e o joacă.
Însă mi-e dor, mi-e dor de tot ce ești,
Deja dorința-mi este absolută,
Un absolut ce pare din povești
Cu forma, prin efecte, involută.
De trupul tău, de pântecu-ți rotund,
Ce-n jocul vieții, doritor, tresaltă
Voindu-se neapărat fecund,
Mi-e-același dor ce-l știi și de-altădată.
Dar cum să-ți spun și-altfel să nu-nțelegi
Că și în vis mi-apari ca o scânteie
Întruchipată de concrete legi
Cu tot ce ești ca om și ca femeie.
Chiar dacă-s toate, la-nceput, contur
Ajung să vreau și conținut, și formă,
În fapte ce, lipsite de cusur,
Să pună rostul în tipar de normă.
Iar sânii tăi, ce, fremătând, îi știu
Îndemn de faptă chiar și după faptă,
Ca să-mi tot am, de-a pururi, cale dreaptă
Și niciodată să n-ajung târziu.
Am devenit tăcut, aș zice mut,
Lâsându-mi dreptul de-a păstra cuvinte
Ce altfel mi-ar lua-o înainte,
Forțând idei de maxim absolut.
Dar că mi-e dor azi spun... Nu pot să tac,
Un dor nebun, pe viață și pe moarte,
Prevestitor de drum spre mai departe,
Ca să-i rămâi, pe totdeauna, leac.
Puține-ți spun din viața mea, săracă,
Umbrind-o cu un minim absolut
Să pot, așa, să cred că e o joacă.
Însă mi-e dor, mi-e dor de tot ce ești,
Deja dorința-mi este absolută,
Un absolut ce pare din povești
Cu forma, prin efecte, involută.
De trupul tău, de pântecu-ți rotund,
Ce-n jocul vieții, doritor, tresaltă
Voindu-se neapărat fecund,
Mi-e-același dor ce-l știi și de-altădată.
Dar cum să-ți spun și-altfel să nu-nțelegi
Că și în vis mi-apari ca o scânteie
Întruchipată de concrete legi
Cu tot ce ești ca om și ca femeie.
Chiar dacă-s toate, la-nceput, contur
Ajung să vreau și conținut, și formă,
În fapte ce, lipsite de cusur,
Să pună rostul în tipar de normă.
Iar sânii tăi, ce, fremătând, îi știu
Îndemn de faptă chiar și după faptă,
Ca să-mi tot am, de-a pururi, cale dreaptă
Și niciodată să n-ajung târziu.
Am devenit tăcut, aș zice mut,
Lâsându-mi dreptul de-a păstra cuvinte
Ce altfel mi-ar lua-o înainte,
Forțând idei de maxim absolut.
Dar că mi-e dor azi spun... Nu pot să tac,
Un dor nebun, pe viață și pe moarte,
Prevestitor de drum spre mai departe,
Ca să-i rămâi, pe totdeauna, leac.
duminică, 11 august 2019
Regret pentru întuneric
Urmele de rouă strălucesc,
Stelele spre înălțimi dispar,
Întuneric e, dar te găsesc,
Mi te dai și mi te iau ca dar.
Paturile lumii multe dorm,
Ori trosnesc lipsite de motiv,
N-am de ele timp, un dor enorm
Caută-nspre tine, posesiv.
Nici un fel de gânduri nu mai vin,
Toate au un pas bătut pe loc,
În ideea faptei ne susțin,
Și aprind al patimilor foc.
Umbrele atâtor mari păduri
Ne ascund de ochii curioși,
Ca să am vederii ochii-ți puri
Ce devin senini și luminoși.
Stau întins cu tine într-un vis
Și în ochii tăi spre cer privesc,
Acceptând că nu m-am contrazis
În contextul rostului lumesc.
Puncte cruciale, tu și eu,
Ne iubim real subconștient,
Că-n ceea ce suntem, mai mereu,
Fabricăm trecut fără prezent.
Lămpi s-au stins și neguri s-au aprins,
Umbrele sunt fără de contur,
Și te caut iar ca un învins
Ce își vrea revanșa în mod dur.
Îmi promit că tot te voi găsi,
Să te gust în cel mai clar concret,
Și, îmbrățișați, în noua zi,
Vom trăi cu-al zorilor regret.
Stelele spre înălțimi dispar,
Întuneric e, dar te găsesc,
Mi te dai și mi te iau ca dar.
Paturile lumii multe dorm,
Ori trosnesc lipsite de motiv,
N-am de ele timp, un dor enorm
Caută-nspre tine, posesiv.
Nici un fel de gânduri nu mai vin,
Toate au un pas bătut pe loc,
În ideea faptei ne susțin,
Și aprind al patimilor foc.
Umbrele atâtor mari păduri
Ne ascund de ochii curioși,
Ca să am vederii ochii-ți puri
Ce devin senini și luminoși.
Stau întins cu tine într-un vis
Și în ochii tăi spre cer privesc,
Acceptând că nu m-am contrazis
În contextul rostului lumesc.
Puncte cruciale, tu și eu,
Ne iubim real subconștient,
Că-n ceea ce suntem, mai mereu,
Fabricăm trecut fără prezent.
Lămpi s-au stins și neguri s-au aprins,
Umbrele sunt fără de contur,
Și te caut iar ca un învins
Ce își vrea revanșa în mod dur.
Îmi promit că tot te voi găsi,
Să te gust în cel mai clar concret,
Și, îmbrățișați, în noua zi,
Vom trăi cu-al zorilor regret.
sâmbătă, 10 august 2019
Preț pentru dispreț
Multe îți spui că știi... dar n-ai habar
Că te complici în lauda de sine
Și zbaterea îți este în zadar
Când judeci tu ce este rău sau bine.
Te vezi doar sus și definești un jos
De după cum ți-i gândul și ți-i fapta,
Crezând că ești exemplul de frumos
Ce nu privește-n stânga ori în dreapta.
Pe cei ca tine sigur întâlnești,
Sunt lângă tine-n orișicare clipă,
Și-n vorbele cu ei te risipești
Făcând de tine, în final, risipă.
Mult lăudatul pom, în fapt, de vrei,
Și cauți cale-n el de a ajunge
Chiar dacă n-ai soluții nici idei
Ce-ai să te să faci de fi-va să te-alunge.
Te-auzi și crezi că ceea ce auzi
E ceea ce spun alții despre tine,
Deși, vorbind, cu mult aplomb te-acuzi,
Prin logica ce nu se prea susține.
La mulți le zici, drept adevăr, povești
Despre un Cer ce știi că nu există,
Însă susții că tu de-acolo ești,
Și-aici mereu îți este viața tristă.
Pe neputințe pui un mare preț
Ca nu cumva să vezi că-ți aparține
Accentul pus, prin maximul dispreț,
Pe-nvățătură, ca și scop în sine.
Și timpul trece, nu mai schimbi nimic,
Știința-ți vezi perfectă, colosală,
În juru-ți vezi pe toți cu suflet mic
Striviți de-nvățătura lor banală.
Că te complici în lauda de sine
Și zbaterea îți este în zadar
Când judeci tu ce este rău sau bine.
Te vezi doar sus și definești un jos
De după cum ți-i gândul și ți-i fapta,
Crezând că ești exemplul de frumos
Ce nu privește-n stânga ori în dreapta.
Pe cei ca tine sigur întâlnești,
Sunt lângă tine-n orișicare clipă,
Și-n vorbele cu ei te risipești
Făcând de tine, în final, risipă.
Mult lăudatul pom, în fapt, de vrei,
Și cauți cale-n el de a ajunge
Chiar dacă n-ai soluții nici idei
Ce-ai să te să faci de fi-va să te-alunge.
Te-auzi și crezi că ceea ce auzi
E ceea ce spun alții despre tine,
Deși, vorbind, cu mult aplomb te-acuzi,
Prin logica ce nu se prea susține.
La mulți le zici, drept adevăr, povești
Despre un Cer ce știi că nu există,
Însă susții că tu de-acolo ești,
Și-aici mereu îți este viața tristă.
Pe neputințe pui un mare preț
Ca nu cumva să vezi că-ți aparține
Accentul pus, prin maximul dispreț,
Pe-nvățătură, ca și scop în sine.
Și timpul trece, nu mai schimbi nimic,
Știința-ți vezi perfectă, colosală,
În juru-ți vezi pe toți cu suflet mic
Striviți de-nvățătura lor banală.
vineri, 9 august 2019
Vestire de noapte plină
În curând se va-ntâmpla o zi
Ce va-ncepe simplu, anonimă,
Nelăsând să știi că-i ziua primă
Vremii ce-o avem a ne iubi.
Nu vei ști nicicum de drumul meu,
Cum se va alege din răscruce,
Când mă duce ori mă readuce
În conveniențe de clișeu.
Stelele fiind cu mult prea sus,
N-or putea să-ți dea idei ca veste,
Și-ai să fii surprinsă-ntr-o poveste
Cum, la fel, în lume, multe nu-s.
În consens, un fel de compromis,
Ne va pune grabnic față-n față,
Definind întâia șansă-n viață
Prin trăirea unei nopți de vis.
Și va-ncepe noaptea cu-amândoi,
Căutând a clipei înălțare,
Prin deplinul pas de-mpreunare,
Spre-nceputul vremurilor noi.
Dincolo de tot ce vei rosti,
Vor ieși-n lumină amănunte
Ce vor fi pe tâmplele-mi cărunte
Semn că toate, cum dorești, vor fi.
Va fi noapte, noaptea ta de vis,
Când în tine, zămislind lumină,
Îngerii se vor grăbi să vină,
Să mă știu intrat în paradis.
Ce va-ncepe simplu, anonimă,
Nelăsând să știi că-i ziua primă
Vremii ce-o avem a ne iubi.
Nu vei ști nicicum de drumul meu,
Cum se va alege din răscruce,
Când mă duce ori mă readuce
În conveniențe de clișeu.
Stelele fiind cu mult prea sus,
N-or putea să-ți dea idei ca veste,
Și-ai să fii surprinsă-ntr-o poveste
Cum, la fel, în lume, multe nu-s.
În consens, un fel de compromis,
Ne va pune grabnic față-n față,
Definind întâia șansă-n viață
Prin trăirea unei nopți de vis.
Și va-ncepe noaptea cu-amândoi,
Căutând a clipei înălțare,
Prin deplinul pas de-mpreunare,
Spre-nceputul vremurilor noi.
Dincolo de tot ce vei rosti,
Vor ieși-n lumină amănunte
Ce vor fi pe tâmplele-mi cărunte
Semn că toate, cum dorești, vor fi.
Va fi noapte, noaptea ta de vis,
Când în tine, zămislind lumină,
Îngerii se vor grăbi să vină,
Să mă știu intrat în paradis.
joi, 8 august 2019
Vara, invers
Vara aceasta mă-nvinovățește,
Mă face vinovat de-al ei coșmar,
Când prinsă de arșițe ca-ntr-un clește
Presimte că-i e rostul în zadar.
Trăiesc dureri de abdicări nedemne
În faptele ce vin ca un mănunchi
Și trag concluzii, că-s născut, pesemne,
Să am și pentru târfe un genunchi.
Mă simt și rău gândind că-s călăuză
Celor ce-și schimbă fața mai mereu
Și-n laude, prin spate, mă acuză,
Că am, oricând, un singur Dumnezeu.
Nu e de-ajuns că vara-mi poartă pică,
De derbedei mă văd mereu blamat
Când mingea la filee îmi ridică
Și cer să fiu din jocuri alungat.
Detest această vreme inumană
Ce pune pe valoare slab accent
Cu scop precis, de-a adânci, în rană
Cuțitul unui cinic accident.
Multe se vor doar simple incidente
Într-un văzduh stelar și decrepit,
Cu urmele de proști omniprezente
Ce fugăresc cuvântul nerostit.
Fac și protest că vara mai există,
Scriu contestații împotriva ei,
Puțin îmi pasă că și ea e tristă
Luată în râs de niște bieți lachei.
Miezul de zi deja e o corvoadă
Ce dă contur absurdului pervers,
Și-i îndeajuns a fi, concret, dovadă
Că toate merg cu fața spre invers.
Mă face vinovat de-al ei coșmar,
Când prinsă de arșițe ca-ntr-un clește
Presimte că-i e rostul în zadar.
Trăiesc dureri de abdicări nedemne
În faptele ce vin ca un mănunchi
Și trag concluzii, că-s născut, pesemne,
Să am și pentru târfe un genunchi.
Mă simt și rău gândind că-s călăuză
Celor ce-și schimbă fața mai mereu
Și-n laude, prin spate, mă acuză,
Că am, oricând, un singur Dumnezeu.
Nu e de-ajuns că vara-mi poartă pică,
De derbedei mă văd mereu blamat
Când mingea la filee îmi ridică
Și cer să fiu din jocuri alungat.
Detest această vreme inumană
Ce pune pe valoare slab accent
Cu scop precis, de-a adânci, în rană
Cuțitul unui cinic accident.
Multe se vor doar simple incidente
Într-un văzduh stelar și decrepit,
Cu urmele de proști omniprezente
Ce fugăresc cuvântul nerostit.
Fac și protest că vara mai există,
Scriu contestații împotriva ei,
Puțin îmi pasă că și ea e tristă
Luată în râs de niște bieți lachei.
Miezul de zi deja e o corvoadă
Ce dă contur absurdului pervers,
Și-i îndeajuns a fi, concret, dovadă
Că toate merg cu fața spre invers.
miercuri, 7 august 2019
Relevanta suspiciune
Ce caractere, Doamne!... Ce urât
Ajunge omul când se vrea, pe sine,
Plin de omagii și, mai mult de-atât,
Văzut ca singur făcător de bine.
E timpul azi să vezi și să nu crezi
Că mare e ajunsă nebunia
Și nu mai poți deloc să te încrezi,
De teamă că ridici în slăvi prostia.
Vorbe sunt multe, prea puține spun,
Dar curg minciuni spre laudă deșartă
Despre nimicul clar, dar oportun,
Și ajutorul pornitor de ceartă.
Nu-i important nimic, nici relevant
Când prostul pe deștept îl întâlnește,
Cel mult l-arată ca extravagant
Că celălalt, ca el, nu se prostește.
Și-n spate-i se aruncă mari minciuni,
E pus la zid cu mare judecată,
Argumentat cu ploi de suspiciuni
Într-un final, mizând, și pe erată.
Umilă-i lumea ce îi vrea umili
Pe cei ce cred concret în demnitate,
Văzându-i enervanți și inutili
Dorindu-și omeasca libertate.
Deja-s puțini acei ce cred în om,
Nici omenește nu se mai trăiește,
Chiar simțu-i definit tot de atom,
Atomul e structura ce gândește...
Și-aproape e cumplita întrebare
Ce vrea, retoric, să explice clar
De ce hazardul e, în fapt, bizar
Ce pune-n evidență o-ntâmplare.
Ajunge omul când se vrea, pe sine,
Plin de omagii și, mai mult de-atât,
Văzut ca singur făcător de bine.
E timpul azi să vezi și să nu crezi
Că mare e ajunsă nebunia
Și nu mai poți deloc să te încrezi,
De teamă că ridici în slăvi prostia.
Vorbe sunt multe, prea puține spun,
Dar curg minciuni spre laudă deșartă
Despre nimicul clar, dar oportun,
Și ajutorul pornitor de ceartă.
Nu-i important nimic, nici relevant
Când prostul pe deștept îl întâlnește,
Cel mult l-arată ca extravagant
Că celălalt, ca el, nu se prostește.
Și-n spate-i se aruncă mari minciuni,
E pus la zid cu mare judecată,
Argumentat cu ploi de suspiciuni
Într-un final, mizând, și pe erată.
Umilă-i lumea ce îi vrea umili
Pe cei ce cred concret în demnitate,
Văzându-i enervanți și inutili
Dorindu-și omeasca libertate.
Deja-s puțini acei ce cred în om,
Nici omenește nu se mai trăiește,
Chiar simțu-i definit tot de atom,
Atomul e structura ce gândește...
Și-aproape e cumplita întrebare
Ce vrea, retoric, să explice clar
De ce hazardul e, în fapt, bizar
Ce pune-n evidență o-ntâmplare.
marți, 6 august 2019
Oglindă în amănunt
Așa cum vrei, poți să te vezi în mine,
Să te-nțelegi în minim amănunt,
Văzandu-mă, să te cunoști mai bine,
Și să m-accepți, în tot ce sunt, cum sunt.
Puțini sunt cei ce pot atinge cerul,
Tot mai puțini ce pot și rezista,
Când viscolul aduce-n valuri gerul,
Ce-n întuneric poate persista.
Nu-ți fie frică, nici măcar o clipă,
Nu-ți căuta motiv să te oprești,
Și nu mai face de idei risipă,
În simplitate mai frumoasă ești.
Puține-s toate câte mai contează
Când adevăru-i piedestal știut
Iar sufletul, prin tot ce ești, vibrează,
Lăsându-se cu totul cunoscut.
Privește-mă și vezi-te în mine,
Oglindă-ți sunt și nu pot înșela,
Cunoaște-mă și-ai să te știi mai bine,
Așa cum sunt, sunt oglindirea ta.
Să te-nțelegi în minim amănunt,
Văzandu-mă, să te cunoști mai bine,
Și să m-accepți, în tot ce sunt, cum sunt.
Puțini sunt cei ce pot atinge cerul,
Tot mai puțini ce pot și rezista,
Când viscolul aduce-n valuri gerul,
Ce-n întuneric poate persista.
Nu-ți fie frică, nici măcar o clipă,
Nu-ți căuta motiv să te oprești,
Și nu mai face de idei risipă,
În simplitate mai frumoasă ești.
Puține-s toate câte mai contează
Când adevăru-i piedestal știut
Iar sufletul, prin tot ce ești, vibrează,
Lăsându-se cu totul cunoscut.
Privește-mă și vezi-te în mine,
Oglindă-ți sunt și nu pot înșela,
Cunoaște-mă și-ai să te știi mai bine,
Așa cum sunt, sunt oglindirea ta.
luni, 5 august 2019
Vestitor prevestitor
Din când în când, privirea-mi duc spre astre
Și-n gânduri am puterea să-mi citesc,
Iar dacă vine vremea să vorbesc,
Eu sunt prevestitorul de dezastre.
Și nu-mi prea țin cuvintele la mine,
Le-aud cum vin pe urmele de pași
Chiar dacă-n urmă-s, uneori, rămași
Cerșind, la Cer, un ajutor spre bine.
Chiar dacă simt că sufletul îmi plânge
La tot ce văd, de jos și până sus,
De veste dau că alte vremuri nu-s,
Că ura intră, la rea mulți, în sânge.
Vă știu ce vreți, și vreți să n-am putere
De tot ce va veni să vă mai spun,
Să-ncep să fiu al regelui nebun
Plăcut de cei ce caută plăcere.
Dar eu mereu încep o povestire
La timpul viitor, despre trecut,
Când vreți ascuns cam tot ce-i cunoscut
Într-un anume fel de amintire.
Eu v-amintesc, precum îmi e menirea,
Oricât vă vreți o creștere în rang,
Că timpul e suport de bumerang,
Și nu-și distrage, nici plătit, privirea.
Chiar și atunci când ceva nu se vede,
Vorbesc și nu mă tem de ce vorbesc,
Indubitabil știți că prevestesc
Un alt dezastru, dar nu vreți a crede.
Oriunde-aș fi, aproape sau departe,
Pașii mă duc, nu ocolit, ci drept,
Pe unde nici nu știu, ori mă aștept,
Aproape ori de viață, ori de moarte.
Eu nu v-aduc nimic, doar amintirea
Trecutului de care ați fugit,
V-o readuc drept lamă de cuțit
Când, din orgoliu, vă pierdeți cu firea.
Prin preambul, chiar prin puține zise,
Vă creionez conturul unui cerc
Din care să vă scot eu tot încerc,
Când voi fugiți să rătăciți prin vise.
Dar voi, mereu, vă supărați pe mine,
Chiar mă numiți un om cu suflet mic,
Sunt cel ce doar dezastre vă prezic,
Și nu vă e pe plac, voi vreți doar bine!
Și-n gânduri am puterea să-mi citesc,
Iar dacă vine vremea să vorbesc,
Eu sunt prevestitorul de dezastre.
Și nu-mi prea țin cuvintele la mine,
Le-aud cum vin pe urmele de pași
Chiar dacă-n urmă-s, uneori, rămași
Cerșind, la Cer, un ajutor spre bine.
Chiar dacă simt că sufletul îmi plânge
La tot ce văd, de jos și până sus,
De veste dau că alte vremuri nu-s,
Că ura intră, la rea mulți, în sânge.
Vă știu ce vreți, și vreți să n-am putere
De tot ce va veni să vă mai spun,
Să-ncep să fiu al regelui nebun
Plăcut de cei ce caută plăcere.
Dar eu mereu încep o povestire
La timpul viitor, despre trecut,
Când vreți ascuns cam tot ce-i cunoscut
Într-un anume fel de amintire.
Eu v-amintesc, precum îmi e menirea,
Oricât vă vreți o creștere în rang,
Că timpul e suport de bumerang,
Și nu-și distrage, nici plătit, privirea.
Chiar și atunci când ceva nu se vede,
Vorbesc și nu mă tem de ce vorbesc,
Indubitabil știți că prevestesc
Un alt dezastru, dar nu vreți a crede.
Oriunde-aș fi, aproape sau departe,
Pașii mă duc, nu ocolit, ci drept,
Pe unde nici nu știu, ori mă aștept,
Aproape ori de viață, ori de moarte.
Eu nu v-aduc nimic, doar amintirea
Trecutului de care ați fugit,
V-o readuc drept lamă de cuțit
Când, din orgoliu, vă pierdeți cu firea.
Prin preambul, chiar prin puține zise,
Vă creionez conturul unui cerc
Din care să vă scot eu tot încerc,
Când voi fugiți să rătăciți prin vise.
Dar voi, mereu, vă supărați pe mine,
Chiar mă numiți un om cu suflet mic,
Sunt cel ce doar dezastre vă prezic,
Și nu vă e pe plac, voi vreți doar bine!
duminică, 4 august 2019
Presimțiri din povestiri
Ideea vieții azi e măsluită
În fel și chip, decent și indecent,
Prin puneri, în absurd, sub grav accent
De cei ce cred că totu-i o ispită.
Nuanțele de gri sunt în mișcare,
Conturul e de umbre estompat,
De a ajuns firescul un păcat
Iar gândul bun păcatul cel mai mare.
Frustrări ascunse straniu în sutană
Ajuns-au consistente presimțiri,
Răstălmăcind eterne povestiri
Cu pus de jar și-aprinsul foc pe rană.
Soluții, cu încredere deplină,
Se vând cu preț de maxime cedări
Un contul unui șir de întâmplări
Ce pot, cândva, ca vindecări, să vină.
Într-un absurd ce nu se mai oprește,
Se tălmăcesc versete și idei,
Împotrivind bărbaților femei,
Și fapte ce-s blamate vitejește.
Tămăduirea marilor probleme
Făcută-i de habotnicii supuși
Credinței că și teatrul de păpuși
Este real, în limite extreme.
Dar nimeni consistențe nu-și asumă,
Nu pune nimeni punctul clar pe i,
Iar cei ce vor pe alții-ai sfătui
Își fac din spuse singura cutumă.
Accentele-s contururi fără formă,
Toate se-nvârt în reguli fără rost,
Și-i leacul vine singur, printr-un post,
Impus cu reguli de pre-scrisă normă.
În fel și chip, decent și indecent,
Prin puneri, în absurd, sub grav accent
Nuanțele de gri sunt în mișcare,
Conturul e de umbre estompat,
De a ajuns firescul un păcat
Iar gândul bun păcatul cel mai mare.
Frustrări ascunse straniu în sutană
Ajuns-au consistente presimțiri,
Răstălmăcind eterne povestiri
Cu pus de jar și-aprinsul foc pe rană.
Soluții, cu încredere deplină,
Se vând cu preț de maxime cedări
Un contul unui șir de întâmplări
Ce pot, cândva, ca vindecări, să vină.
Într-un absurd ce nu se mai oprește,
Se tălmăcesc versete și idei,
Împotrivind bărbaților femei,
Și fapte ce-s blamate vitejește.
Tămăduirea marilor probleme
Făcută-i de habotnicii supuși
Credinței că și teatrul de păpuși
Este real, în limite extreme.
Dar nimeni consistențe nu-și asumă,
Nu pune nimeni punctul clar pe i,
Iar cei ce vor pe alții-ai sfătui
Își fac din spuse singura cutumă.
Accentele-s contururi fără formă,
Toate se-nvârt în reguli fără rost,
Și-i leacul vine singur, printr-un post,
Impus cu reguli de pre-scrisă normă.
sâmbătă, 3 august 2019
Elementara recunoaștere
Iarăși e timpul cărților pe față
Altfel e totul, întru tot, pierdut,
Cu nici un viitor ci doar trecut
Și-acela prins deja în nori de ceață.
E vremea de întoarcere-n geneză,
La primul pas, la cel dintâi cuvânt,
Când toate cu putere-și iau avânt
Și nu își pun, prin îndoială, pază.
E iarăși cazul de a da vestire
Spre ceea ce acum suntem ajunși,
Chiar dacă-n ochii lumii prea ascunși,
În drumul către prag, spre nemurire.
Puțini ne știu și prea puțin se vede
Din tot ce-mi ești și ce constați că sunt
Când prin simțirea unui amănunt
Găsești motiv în viață a te-ncrede.
Chiar noi, cu noi, avem de dus o luptă,
Și-avem un altceva de învățat,
Să-mi fii femeie și să-ți fiu bărbat,
Uitând cât este lumea de coruptă.
Să nu ne fim, prin fapte, împotrivă,
Și-a nu avea, în vorbe, rost contrar,
A ne iubi, în sens elementar,
E calea de ieșire din derivă.
Și tot elementar, printr-o chemare,
Ai șansa de-a-ndrepta ce ai greșit
Pierzând orgoliul ce-l tot simți rănit
În fiecare clipă de-așteptare.
Altfel e totul, întru tot, pierdut,
Cu nici un viitor ci doar trecut
Și-acela prins deja în nori de ceață.
E vremea de întoarcere-n geneză,
La primul pas, la cel dintâi cuvânt,
Când toate cu putere-și iau avânt
Și nu își pun, prin îndoială, pază.
E iarăși cazul de a da vestire
Spre ceea ce acum suntem ajunși,
Chiar dacă-n ochii lumii prea ascunși,
În drumul către prag, spre nemurire.
Puțini ne știu și prea puțin se vede
Din tot ce-mi ești și ce constați că sunt
Când prin simțirea unui amănunt
Găsești motiv în viață a te-ncrede.
Chiar noi, cu noi, avem de dus o luptă,
Și-avem un altceva de învățat,
Să-mi fii femeie și să-ți fiu bărbat,
Uitând cât este lumea de coruptă.
Să nu ne fim, prin fapte, împotrivă,
Și-a nu avea, în vorbe, rost contrar,
A ne iubi, în sens elementar,
E calea de ieșire din derivă.
Și tot elementar, printr-o chemare,
Ai șansa de-a-ndrepta ce ai greșit
Pierzând orgoliul ce-l tot simți rănit
În fiecare clipă de-așteptare.
vineri, 2 august 2019
Calapod pentru urmare
Acum doar simt și spun că timpul trece,
Eu recunosc, nelimitat, că-i greu,
Că ziua așteptării e cât zece
Și ea-i prezentă, parcă, mai mereu.
Dar am idei cu sens de perspective
Și se vădesc, prin întâmplări, cu rost,
Dându-mi o mulțime de motive
Să privesc altfel ceea ce-a fost.
Clare acum mi-s căile bătute,
Prin tot ce-a fost firescul de-nceput,
Pe când lăsai să-mi fie cunoscute
Simțirile de vis deja avut.
Și dacă-atunci trecuta noapte-ntreagă
Am pus-o pe-al dorinței calapod,
Urmarea, nerămasă fără vlagă
Da semne de concretul vieții rod.
Și-ți e știut, prin tot ce se-ntrevede,
Ce va urma, și câte vor mai fi
În umbletu-ți ce clar va defini
Schimbarea ce deja în Cer se vede.
Din tot ce crezi nimic nu mai contează,
Tot ce va fi, va fi cum n-a mai fost,
În adormirea lumii vei fi trează,
Când noapții îi vei da firescul rost.
Timpul îl vezi și-l simți, și tu, cum trece,
Și simți, și-n vis, că pasul ți-i în loc,
Dar și cum jarul tinde să-ți dea foc
Să nu poți să te-mbeți cu apă rece.
N-avem ce face, altfel n-o să fie,
Azi se întâmplă doar ce e normal,
Ca să ajungă, în deplin real,
Trăită, viața, ca-ntr-o poezie.
Eu recunosc, nelimitat, că-i greu,
Că ziua așteptării e cât zece
Și ea-i prezentă, parcă, mai mereu.
Dar am idei cu sens de perspective
Și se vădesc, prin întâmplări, cu rost,
Dându-mi o mulțime de motive
Să privesc altfel ceea ce-a fost.
Clare acum mi-s căile bătute,
Prin tot ce-a fost firescul de-nceput,
Pe când lăsai să-mi fie cunoscute
Simțirile de vis deja avut.
Și dacă-atunci trecuta noapte-ntreagă
Am pus-o pe-al dorinței calapod,
Urmarea, nerămasă fără vlagă
Da semne de concretul vieții rod.
Și-ți e știut, prin tot ce se-ntrevede,
Ce va urma, și câte vor mai fi
În umbletu-ți ce clar va defini
Schimbarea ce deja în Cer se vede.
Din tot ce crezi nimic nu mai contează,
Tot ce va fi, va fi cum n-a mai fost,
În adormirea lumii vei fi trează,
Când noapții îi vei da firescul rost.
Timpul îl vezi și-l simți, și tu, cum trece,
Și simți, și-n vis, că pasul ți-i în loc,
Dar și cum jarul tinde să-ți dea foc
Să nu poți să te-mbeți cu apă rece.
N-avem ce face, altfel n-o să fie,
Azi se întâmplă doar ce e normal,
Ca să ajungă, în deplin real,
Trăită, viața, ca-ntr-o poezie.
joi, 1 august 2019
Ispititorii de comori
La malul mării vin mereu vapoare
Parcă aduse de-al furtunii val,
Și-aduc străini din marea depărtare
Cu-n fel de-a fi, concret provincial.
De când e lumea, mulți, spre cucerire,
Chiar de n-aveau nimic de cucerit,
S-au avântat, cu gândul de mărire,
Și de blazon în falduri țintuit.
Tot răscoleau, rătăcitori prin toate,
Buimaci de foame și avizi de nou,
Fară-a pricepe că-n eternitate
Nu-i nimeni sclav și nimeni nu-i erou..
Crezând mereu în șoapte de ispite
Plecau în largul mării din priviri
Găsindu-și, prin cuvinte potrivite,
Motive înspre alte ispitiri.
În fuga lor spre munți de bogăție,
Se trec, fără de vreme-mbătrânind,
Tot stăruind în marea agonie
De-a o avea altfel decât muncind.
Pe fruntea lor, brăzdată-n profunzime,
Și-n cute adâncite pe obraz,
Stă-nsemnul lipsei lor de istețime
Pus ca antet de-al mărilor talaz..
Și încă vin, din depărtări, vapoare
Gata oricând de-a încărca comori,
Furate de călcarea în picioare
A celor mari nevolnici trăitori.
Parcă aduse de-al furtunii val,
Și-aduc străini din marea depărtare
Cu-n fel de-a fi, concret provincial.
De când e lumea, mulți, spre cucerire,
Chiar de n-aveau nimic de cucerit,
S-au avântat, cu gândul de mărire,
Și de blazon în falduri țintuit.
Tot răscoleau, rătăcitori prin toate,
Buimaci de foame și avizi de nou,
Fară-a pricepe că-n eternitate
Nu-i nimeni sclav și nimeni nu-i erou..
Crezând mereu în șoapte de ispite
Plecau în largul mării din priviri
Găsindu-și, prin cuvinte potrivite,
Motive înspre alte ispitiri.
În fuga lor spre munți de bogăție,
Se trec, fără de vreme-mbătrânind,
Tot stăruind în marea agonie
De-a o avea altfel decât muncind.
Pe fruntea lor, brăzdată-n profunzime,
Și-n cute adâncite pe obraz,
Stă-nsemnul lipsei lor de istețime
Pus ca antet de-al mărilor talaz..
Și încă vin, din depărtări, vapoare
Gata oricând de-a încărca comori,
Furate de călcarea în picioare
A celor mari nevolnici trăitori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)