Ninge cu lacrimi de soare
Peste multele-amintiri,
E real şi mi se pare
Că mă pierd printre iubiri.
Iarna, noaptea, geruieşte
Şi dă beznelor lumină,
Şi, în taină, îmi vesteşte
Vremea care-i dat să vină.
Dacă văd că nu-i lumină,
Nu mă-ntreb de ce n-ar fi,
Nici n-aștept ca luna plină
Să preschimbe noaptea-n zi.
Frigul încă mă îngheaţă,
Vrând să-mi dea, totuși, putere
Să văd dincolo de ceaţă
Când speranţa asta-mi cere.
Chiar cu ultima suflare
Către Cer mi-aş face drum
Ca să cred că mi se pare
Că renasc din propriul scrum.
Ninge, ninge peste lume
Cu zăpezi ori flori de soare,
Rostu-și dă singur un nume
Ca să-și aibă sărbătoare.
Nu am crezut că nu mă pot abţine
De-a mai trăi iubire-adevărată,
Că sufletul, când cade-ntre ruine,
Doar ca ruină lumii se arată.
Dar ne-am găsit iată, înc-odată,
Simt o trăire ameninţătoare
Rupînd un zid, bucată cu bucată,
Spre neumbrirea razelor de soare.
Mă simt tot eu şi ştiu că e mai bine,
Şi-ţi scriu, cum nu credeam a-ţi scrie!
Te simt în mine şi mă simt în tine,
Trăind a vieţii noastre poezie!
Şi lumii, din ruine se arată
Un suflet care crede-n altădată!
Tu joci o comedie surdo-mută,
Dar azi, într-devăr, nu îmi mai pasă,
Timpul trecut mereu mi se impută.
Am fost şi eu, pesemne, spectatorul
Ce-n linii mari, tăcut, te şi dorea,
Însă, acum, eu sunt doar trecătorul
Ce nici nu mai priveşte joaca ta.
Jucai şi joci pe scenele urgiei
Alături de o umbră fără formă,
Căci aşteptând consemnele regiei
Nu-nţelegeai că plata-ţi e enormă.
Apoi, ca un firesc contradictoriu,
Plângeai pe roua nopţilor cu lună,
Căci, poate, din destin sau din orgoliu
Pluteai pe aripi negre de furtună.
Am fost şi eu pe scena ta, obscură,
Orbită de desfrâu ca de lumină,
Dar am simţit că totu-i o măsură
În care şi trecutu-i plin de vină.
Şi am jucat un rol...în drama tristă
Am fost înscris în rol ca titular,
Deşi ştiam că rolul nu există,
Nu m-am oprit, ştiind că e-n zadar.
Apoi a fost deodat’ “ultima scenă”
Veneam la tine cu-n buchet de flori.
Privindu-ţi sânii storşi, de magdalenă
Ce-şi caută, spre casă, drum, în zori.
A fost să joc o dramă exilată
Un timp ce azi îl simt fără temei.
De-acum, în viaţa mea însingurată,
N-am să mă joc, căci joc pe nervii mei.
Ţi-aş scrie şi o ultimă scrisoare
Deşi nici una nu am vrut să-ţi scriu,
În care ţi-aş jura că-i o eroare,
Că drumul înapoi eu nu îl ştiu.
Dar valul vieţii-i iarăşi plin de spume
Şi viaţa pot în cer s-o regăsesc,
Chiar dacă ştreangu-l simt că mă sugrumă
Nu mă mai tem... Nu joc! Nu mă prostesc!
M-am săturat să joc această piesă
Cu un fundal de urme pe zăpadă,
Şi-ţi dăruiesc, înlăcrimat, o lesă...
S-o porţi... E singura-ţi de preţ podoabă!
Mă-nchin în faţa ta pădure
Ca unui zeu ocrotitor,
În taină vîrfurilor sure,
Şi, întru totul, munţilor.
Mă-nchin în faţa veşniciei
Sub cer brăzdat de înfloriri
Plătind tribut prieteniei,
Esenţa veşnicei zidiri.
Mă-nchin la luna ce răsare
Mă-nchin la cerul înstelat
Care, ca focul smuls din soare,
Preface gînd înaripat.
Mă-nchin la fugere cînd norii
Mă lasă-n ape condamnat
Şi-n vis, cînd văd plecînd cocorii,
La toamna rodului bogat.
Mă-nchin la apa ce îngînă
Prin izvorîre un vechi cînt
Şi, ca-n poveşti cu blînda zînă,
Cascade freamătă-n pămînt.
Mă-nchin, la iarnă, în zăpadă,
Chiar şi-ntr-al viscolirii ger,
Cînd ochii caută, să vadă,
Drumul ce-mi duce paşii-n Cer.
Mă-nchin la frunza căzătoare,
Când vîntul o adie lin,
Şi-n nopţile de aşteptare,
La toate eu, mereu, mă-nchin.
Simt că vin norii de ploaie
Dintr-o veche de amintire,
Dintr-o umbră de trăire
Încolţită de noroaie.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
În sărutul de pe buze,
Cu o vorbă blestemată.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
Dintr-o vorbă blestemată
În sărutul de pe buze.
Din îndemnul dimineţii
Gîndu-mi las liber să zboare
Spre o lacrimă de soare,
Cu dorinţa tinereţii.
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine...
Ce mă ţine şi abţine
De-mi e viaţa-mi ca o ceaţă?
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine
Dar e viaţa-mi ca o ceaţă
Ce mă ţine şi abţine.
Îmi e dorul vieţii mele
Drumul dinspre depărtare
Neştiind să am hotare
Nici chiar dincolo de stele.
Din atîta dor de faptă
Şi de timpuri nepereche,
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă.
Din atîta dor de faptă
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă,
Alte timpuri nepereche.
Într-a nopţilor umbrire
Mă închin tăcut la lună
Regăsind, chiar şi-n furtună,
Nemurirea prin iubire.
Dau răspuns acum cu-ntîrziere
Cum ţi-am mai răspuns de-atîtea ori,
Că eu sînt hotarnica părere
Conturată clar, dar nu-n culori.
Nu adun, prin vorbe perspicace,
Din credinţe luate cu-mprumut,
Adevăruri care să mă-mpace
Cu un simulacru de-nceput.
Pe sfîrşit de vis şi calendare
Revenit-am gînd fulgerător
Ca să trec de praguri şi hotare,
Şi să fiu nu doar un muritor.
Nu te-ntreb nici care-ţi mai e calea,
De la tine nu aştept nimic,
Asta-i tot ce mi-a lăsat urmarea
Mersului cu pasul mult prea mic.
Vorba ta e mult mai îngăimată,
Şi esenţialu-i e absent,
Şi privirea-ţi e întunecată
De desfrîu minţit şi indecent.
Poartă-te cu gîndul nemuririi
Cu credinţa de sinistru vis,
Chiar dacă în strana amintirii,
N-ai decît un straniu compromis.
Toată jertfa stelelor căzute
Peste şoapta ta de pe pămînt
Spune nopţii mele să-mprumute
Aripi din idee şi cuvînt.
Dăruieşti în amintirea noastră
Vorba ta-necată de regret
Ca o şoaptă prinsă în fereastră
Izgonită de un vînt şiret.
Te-aşteptam cîndva... Odinioară...
Cînd eram iubitul tău rebel,
Dar iubirii i-ai dorit să moară
Şi mă regăseşti acum într-un alt fel...
Îţi doreşti să-mi fii, iar, dăruire,
Simt din plin pornitu-ţi gînd năvalnic,
Chiar mă vrei ieşit de tot din fire
Ca să fiu, cum mă ştiai, vulcanic...
Ce eşti azi?... O tristă mîngîiere...
Îţi răspund şi tac... Nu mai vorbesc,
Ce îţi pasă de a mea durere?
Ce îţi pasă cît te mai iubesc?
Vorba-ţi vrea mistere să dezlege,
Adevărul ei îmi pare jalnic,
Dar firescul totuşi se-nţelege...
Doar în munte bradul este falnic...
Ţi-am răspuns... Şi toate ţi-s ştiute,
Ştii cu totul ce-i în gîndul meu,
Merge-ţi drumul... Mai departe du-te...
Eu, rămîn să fiu tot eu mereu.
În cei ce şi-au pierdut curajul,
Şi vorba fiind de om, ca fiinţă,
Chiar eu sînt, drumului, mirajul.
Nemultumirea abisală
A unor, mulţi, semeni ai mei,
Găseşte că, nu din greşeală,
La vorbe-am dat voit temei.
Că închegînd din amănunte
Ideea vrutelor neşterse,
Am spus că tîmplele cărunte,
E semn al multor controverse.
Că nici nu cred în buna ştiinţă
A celor ce se cred model,
În sfinţii care, prin credinţă,
Fac moftul să devină ţel.
Cum ştiu că legea nu constrînge
Gîndul la numai o idee,
Consimt că rudele de sînge
Nu-s prin bărbat ci prin femeie.
Mă simt aiurea, nu îmi mai pasă
De zumzetul din jurul meu,
Vorba mi-i simplă, nu aleasă,
Aşa cum știu s-o am mereu.
Sînt vinovat numai cu viaţa
Ce nu mai ştie a se plînge
Şi nu-și reneagă nici speranţa
Cînd unii vor a mă înfrînge.
Dar cum orice e provizoriu,
O vorbă naşte un scandal,
Şi, ca mai toate, iluzoriu,
Sunt judecate-n tribunal.
M-au dus, forţat, într-o instanţă
Credulă şi tînguitoare,
Care să dea, prin circumstanţă,
Verdictul fără amînare.
Erau juraţi, puşi să asculte
Cum martorii mă-nvinuiesc
De, cum spun ei, prea mari insulte
Contra a tot ce-i omenesc.
Cu toţi au spus că sînt de vină,
Să stea departe de urmare,
Şi-au spus că fapta mea-i străină
De orice pură întîmplare.
Indiscutabila părere
A celor ce nu mă cunosc
Mă fac un munte de tăcere...
Nimic nu le mai recunosc.
Şi-abia acum, fără de lege
Mă-ntreb cum îmi vor da pedeapsa?
Motivul cum se va alege?
Şi ce înseamnă farsa-aceasta?
Audiaţi cu derogare
Toţi martorii credeau la fel,
Că-s vinovat de o trădare
A prea-comunului model.
Întinerit şi stors de vlagă
Prin adormiri fără de ţintă,
Lumina lumii îmi e dragă
Iar noaptea neagră mă încintă.
Şi-mi este clar...Sînt acuzatul...
Care deja e condamnat,
Găsit ca el fiind vinovatul
De, chiar şi-al altora, păcat.
Spre o celulă-ntunecată
Mă duce gîndul ce-mi dă ştire,
Că lumea nu-i de tot stricată
Cît mai vorbeşte de iubire.
Şi chiar și lanţul, strîns la mînă,
Prin tristul simplu zăngănit,
Cu ochii mei se mai îngînă,
Sperînd a fi de timp strivit.
Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - şi casă şi abis,
Strigau, prin vuiet de motor,
Piloţii ce plecau spre zbor.
Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor,
Strigau, privind al apei val,
Plecaţii-n larguri de la mal.
Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din noapte şi cuvînt,
Te strig plutind, te strig din zbor,
În plină noapte-a tuturor.
Şi tot aşa, oriunde merg,
Pămînt e lacrima ce-mi şterg.
Peste vreme şi istorii
Tot cei mari devin cei buni,
Măsluind fapte de glorii
În mistere şi-n minuni.
Orice vorbă-i o sentinţă
Pusă-n seama omeniei
Iar tăcerea-i o credinţă
Întru slava bucuriei.
Legile ce nu sînt scrise
Peste toate se aplică,
Nu mai pot gîndi în vise
Şi de vis îmi este frică.
Obiceiurile toate
Au un fel de şoaptă-n umbră,
Nu se spune cît se poate
Şi iubirea este sumbră.
Şi-au ajuns cei care poartă
În blazon o moştenire
Să ne spună că prin soartă
Avem dreptul la-nrobire.
Timpul în fireasca vrie
Orice vrea totuşi nu schimbă
Că puterea-i o mîndrie
Pusă-n drept în orice limbă.
Parcă lumea e bolnavă,
Prin destin, de uzurpare,
Şi înalţă imn de slavă
Semnului de întrebare.
Nici n-avem o judecată,
Sunt prea mulţi judecătorii
Ce văd viaţa ca o pată
Schimbătoare cum trec norii.
Cîte sînt, cîte mai sînt
Îşi cer drepturi pe pămînt,
Cîte-au fost, cîte vor fi,
Îşi cer dreptul de-a trăi!
Era un drum spre marginea pădurii
Şi îl băteam şi tu şi eu mai ieri...
Şi ne spunea poveşti speranţa...
Azi, nu mai eşti, pe nicăieri.
Era un drum, era o cale-ntoarsă
Şi vînturile ne spune-au poveşti
Prin glasul lui cînta pădurea...
Dar astăzi, oare, unde eşti?
Era tîrziu, era o zi de iarnă
Cînd ne-am trezit pierduţi în absolut...
A fost întîia zi a noastră...
Dar astăzi totul a trecut.
Era un drum spre marginea pădurii
De-ai să te-ntorci oricînd îl regăseşti,
Povestea lui e nesfîrşită...
Dar nu mai ştie cine eşti...
Era un drum... azi e un drum sălbatic
N-a mai rămas nimic din fostul drum...
Încă-l mai am în amintirea
Pierdut în urme vagi de scrum...
A fost cîndva un drum... un drum de care...
Eram şi noi.... Priveam spre depărtare...
Era un drum menit spre neuitare...
Azi încă e... Pierdut de-ndepărtare...
Cortegiul funerar trecea în grabă…
-Mai ştii… ţi-am murmurat atunci şoptit,
Cînd se va vinde toamna la tarabă,
Omul va fi, prin sine, obidit!
Şi ţi-am cerut, prin fulgerele sorţii,
Să-nclini paharul vieţii de înrobire,
Ca prin depline resturi şi proporţii
Să mă imparţi în vis şi amintire.
În urma sa trecea încet fanfara…
-Mai ştii… mi-ai spus că nopţile-au albit,
Cînd cerul va ucide primăvara,
Vom şti doar noi ce vremuri au murit!
Şi te voi aduna din nopţi de sînge
Într-un pocal cu rost de amintire,
Iar tu, plîngînd, voi învăţa a plînge
Fostul firav destin de fericire.
Cînd stau, deseori la fereastră
Privesc furnicarul din stradă,
Privesc depărtarea măiastră
Şi-a umbrelor rece paradă.
Adesea frînturi de nălucă
Se vîntură-n lacrimi pribege
Un dor problematic m-apucă
Să blestem a timpului lege.
O frunză de plop mă mîngîie,
Cerîndu-mi să-mi pun o dorinţă,
Şi umbrele-n fum de tămîie
Mă-ntreabă de-a vieţii credinţă.
Cuvinte stau iar nerostite,
Şi-n toate se plîng ne-nţelese
Paşii mă duc în ispite
Ce plîng în voal la mirese.
Aici fiind de veghe speranţei
Văd lacrima vieţii în floare...
Şi pun întrebări cutezanţei
Ce-o simt, fără sens, trecătoare.
Stau singur cu-n strop de otravă
Miroase exilul a moarte,
Prin viaţă mă simt o epavă
Ce-i dusă, de valuri, departe.
Şi stau în fereastră la pîndă,
Respir cu un ropot de tuse,
Cu vocea-mi, deja tremurîndă,
Vorbesc despre vremuri apuse.
Cînd viaţa-nseamnă înrobirea,
În şoaptă moartea se ascunde,
Şi nimeni, nici măcar iubirea,
Să se întoarcă n-are unde.
Prin pas de groază şi războaie,
În haina neagră de paradă
Trec norii grei, prin nori de ploaie,
Să ningă-n falduri de zăpadă.
În palma mea se zugrăveşte
Destinul neînfricat al firii,
Suspină fapta-mi omeneşte
Şi îngenunchi de plîng, iubirii.
Cînd văd o nouă stea aprinsă,
Caut să văd de-i luminată,
Ori doar o umbră reaprinsă,
Dorind a fi ce-a fost odată.
Rostesc cuvîntul, dar mă doare,
E o sentinţă capitală,
Că timpului îi dau valoare
Prin forme clare de-ndoială.
Nopții de veche stăruinţă
Încă-i mai fac probă de formă,
Încă mai am vechea dorință
De a avea extremul normă.
Cînd ura sens de faptă naşte,
Şi cu motiv de țel dă mîna,
Setea doar rostul şi-l cunoaşte,
Uitînd ce rol are fîntîna.
Izvorul sub pămînturi geme
Şi ochiul lui se războieşte,
Simțindu-se constrîs de vremea
Ce nimănui nu îi prieşte.
Şi stă cuminte sub secure
Un cap al faptelor ursite
Care nu vrea să mai îndure
Fapte în gînduri mult dospite.
Că de-a pierit pe totdeauna
A bucuriilor candoare,
Pe cer nu are rost nici luna
Să se mai lumineze-n soare.
Din trista mea eternitate,
Mai pot aduce o dovadă
Că cele ce se vor uitate
Nu vor din drepturi să decadă.
Simt cum securea, prin conştiință
Face un drum, spre mai departe,
Unui îndemn de rea-voință,
Să limpezesc izvoare moarte.
Ascult cînd inima îmi ţipă,
Văzînd că norii se îneacă
Atraşi şi ei de o ispită,
Într-un deşert, de-o vale seacă.
N-am frică cum nici n-am măsură
Cînd e să tai în carne vie
Cu vorba care nu se-ndură
De plânsul fricii din mândrie.
O calea simplă, cale dreaptă
Eu cel ce sînt îşi tot doreşte
Şi dreaptă cale înspre faptă,
Cea care nu se ocoleşte.
Printre-atîtea noi şi vechi credinţe
Ale altor vremuri, de apoi,
Încă pe pămînt mai cad şi ploi,
Încă iarba creşte din seminţe.
Întru începutul altor ere,
În consens cu timpul ireal,
Printre-atâtea alte emisfere,
Idealul pare anormal.
Insipidul gînd spre involuţii,
Murmurînd credinţele de om,
Spune că o stea e un atom
Renormat de legi şi revoluţii.
Sărbătoarea florilor de vară,
E un gînd minţit şi revanşard,
Plînge viitoarea primăvară
Că-i deja motiv capitulard.
Zborul e o stare absolută,
Lapiez de val şi de cristal,
Naufragiat pe lîngă mal
Într-o altă lume involută.
Exilat pe-o răstignită floare,
Văd al lumii veşnic piedestal
Care rar e luminat de soare,
Fiind mereu lovit de un alt val.
Printr-o absolută mărginire
Mă adun din răul meu desfrîu,
Şi mă simt şi eu un bob de grîu
Ce păstrază spicu-n amintire.
Actualităţii-i suntem pradă,
Tot spunînd că vremurile-s noi,
Dar, ca orbul ce nu vrea să vadă,
Declanşăm cu noi un alt război.
