Scrisoare prin timp pierdut

Eu nu mai ştiu nimic de tine,
Mi te-au furat stihii străine,
Te-aştept şi eu, te-aştept mereu,
Dar tu nu vii, copilul meu!...

Crezut-ai vorbe-nveninate
Ce te-a făcut să ai păcate,
Mă rog mereu la Dumnezeu,
Eşti, orice-ar fi, copilul meu!...

Aşa mi-e dat, să mi se-arate
Oricâte fapte întâmplate,
Le ştiu... De-i bine sau e rău,
Nu-s un străin, sunt tatăl tău.

Pentru ambiţii şi minciună
Nu ne vor unii împreună,
Orice-ai greşit, te iert mereu,
Te iert mereu, copilul meu!...

Săraci de duh şi răi la fapte
Vor între noi a vieţii noapte,
Dar nu mă las, chiar dacă-i greu,
Eu lupt mereu, copilul meu!...

Absurdul încă ne desparte,
Făcând aproapele departe,
Dar ştie numai Dumnezeu
Ce mult te-aştept, copilul meu!...

Şi trece timpul tot mai greu,
Pe unde eşti, copilul meu?...

Însemn pe suflet

Parcă ireal şi incredibil,
Focul negru reuşesc să-l sting,
Şi-nteleg de ce, trăind penibil,
Unii cred că cerul îl ating.

Criza de destin restructurat
A lăsat amprente de noroi,
Şi s-a vrut ca sufletul, furat,
Să rămână pribegind prin ploi.

Răstignit de-al crucii greu însemn,
Între plus şi minus infinit,
Pragul este singurul consemn
Exilat pe vârfuri de cuţit.

Parcă-i o pecete în adaos
Sufletul strivit de-un alt contur,
Când mereu se prăbuşeşte-n haos
Acuzând pe alţii de sperjur.

Doar un semn cu umbre de peceţi
Face drum, prin nopţi, spre dimineţi.

Vremea..., timpul...

Vremea trece, timpul trece,
Vântul iernii-i iarăşi rece,
Caut umbra de lumină
Să fiu absolvit de vină!

Vremea trece, timpul trece,
Simt că-n jur e totul rece,
Ştiu că nu am nici o vină,
Când văd lacrimi în lumină.

Vântul iernii-i iarăşi rece,
Simt că şi prin suflet trece,
Dar mă-mpinge spre lumină
Să ştiu ce va fi să vină.

Caut umbra de lumină,
Ştiu că toţi mă văd de vină,
Vremea fără voie trece,
Simt că iarna-i tot mai rece.

Să fiu absolvit de vină
Mi-aş da foc... Şi vreau lumină,
Şi când toţi se plâng că-i rece
Eu le-arat că timpul trece.

Destin în haos

Va fi un mâine ars de-atâta soare
Încât şi noaptea se va lumina,
Din când în când, iluzii trecătoare
Al gândului hotar vor asalta.

Voi da o clipă ceasul înainte
Să pot privi ce ştiu că va urma,
Să simt că sunt strivit printre cuvinte
Când nimeni nu-nţelege fapta mea.

Şi ceasul să o ia din nou la fugă,
Să uit că timpul poate exista,
Să mai agăţ de minutar o rugă...
Ceea ce sunt, normal, se va uita...

Doar pasul pus prin timpuri trecătoare
Va fi însemn că umbrele rămân,
Că, învelind o lacrimă în soare,
Dezastrul lumii pot să îl amân.

Neştiutor devin fără de veste
Când toţi se-ntreabă câte pot să ştiu,
Rearanjez a vieţilor poveste
Şi nu-nţeleg de ce adorm târziu.

Când complicaţii tot mai inutile
Redirijează gândul spre contrar,
Din nopţi fac doar hotarul dintre zile
Şi-ntrezăresc un joc ascuns, murdar.

Iar viitorul parcă e o carte
La care-am scris şi încă am de scris,
Şi înţeleg că timpul e pe moarte,
Nemaiputând avea un sens precis.

Eternitatea încă e emblema
Machiată cu un fard contrafăcut,
Extrapolând consensual dilema
Excesului de haos absolut.

Când toate-s fără sens, cum unii vor,
Eu sunt un ghimpe-n ochii tuturor.

Regăsirea în lumină

Nu mai există lacrimi la vedere,
Există focul care arde crunt,
Am regăsit lumina... Am putere
Să spun ceea ce-am fost, ce astăzi sunt.

Stihii păgâne ne-au lovit cu ură,
Ne-au aruncat în valuri de furtuni,
Dar va urma o plată pe măsură,
Şi focul va da iama-n uscăciuni.

Nici o poruncă nu ne va supune,
Destinul ce ne e dat şi ne e scris,
Noi ne vom fi altar şi rugăciune,
Şi vom privi trecutul ca un vis.

Un foc înalt spre ceruri ne va duce,
Ocrotitor, curat şi-mplinitor,
Să înţelegem că într-o răscruce
Ajuns-am duşi, deloc întâmplător.

Vom regăsi stindardele de luptă
Şi vom lupta... mereu de neînfrânt,
Urcând o pantă, pentru mulţi abruptă,
Vom şti că unii ne-au săpat mormânt.

Sunt condamnat să sufăr în tăcere,
Şi-s acceptat doar dacă nu vorbesc,
Dar adevărul simt că-mi dă putere
Să spun că viaţa-i dar Dumnezeiesc.

Nu-mi este frică, ştiu continuarea,
Vom fi iar noi... aşa ne este dat,
Aşa vom arăta că răzbunarea
Pe noi spre înălţimi ne-a îndreptat.

Cu ochii am curaj să văd lumina
Ce idioţii-au vrut-o pentru ei...
Eu iau mereu asupră-mi toată vina,
S-avem mereu credinţă în idei.

Nu m-a învins nici ura, nici minciuna,
Acum dă-mi mâna... A trecut furtuna.

Clopotul din clopotari

Început-au clopote să bată,
Într-un ritm ce nu se vrea-nţeles,
Aprinzând o candelă uitată
Să dea umbra clipei de regres.

Clopotarii vor să se oprească,
Aşteptând un semn dezlegător,
Doritori de-o plată mai firească
Pentru cât aşteaptă-n viaţa lor.

Clopotele bat, se-aud mai tare,
Ritmul parcă-i tot mai cadenţat,
Se aprind lumini în depărtare
Rost redând destinului furat.

Clopotarii urcă iar o scară
Aşteptând un semn hotărâtor,
Încrustând pe-un bulgăre de ceară
Treptele urcate-n viaţa lor.

Clopotele bat, bat într-o parte,
Ritmul spune tot ce e de spus,
Lumea iar, în două, se împarte
Hotărând ce-i jos şi ce e sus.

Clopotarii fac însemn de cruce
Aşteptând un semn izbăvitor,
Aşteptând mereu să se usuce
Lacrima uitată-n mâna lor.

Realităţi concrete

Realitatea ideală
Devine tot mai anormală...
Şi, uneori, parcă ne spune
Că adevăru-i o minune.

Realitatea poartă mască
Şi nimeni n-o să recunoască
De ce-nveleşte în minciună
Şi fapta rea şi fapta bună.

Realitatea imediată
E încă tot mereu uitată
Şi sfatu-i luat drept întrebare
Iar întrebarea-i vorbă mare.

Realitatea pare dură
Că totul e fără măsură
Şi are-ntâmplător dreptate,
Când toate sunt deja-ntâmplate.

Parcă mă pierd în amănunte
Că toate faptele-s mărunte.

Invaziva cifră trei

A fost să fie trei, o cifră-a mea,
Pe care n-am putut s-o contrazic...
Şi toate s-au făcut cum a vrut ea,
Mereu fiind obligat să mă ridic.

Mi-a pus însemnul de coincidenţă
Cu toate ce-au urmat în urma ei,
Şi-s tot mereu presat cu indecenţă
De înţelesul dur al cifrei trei.

Când toate ar fi fost să se întâmple
Aşa a fost şi totul s-a-ntâmplat,
Resimt un ger năpraznic drept în tâmple
Şi sensul vieţii parcă demolat.

Şi mi-a tot pus condiţii absolute
Să am în toate un real temei,
Trimis mereu pe drumuri abătute
De-ntortocheatul semn al cifrei trei.

Chiar dacă aş fi vrut să spun vreodată
Că altceva în viaţă e normal,
Mereu mi-a fost ideea retezată
Asociindu-mi un obstacol ideal.

Reconturând urmări controversate
Prin hotărâri servite de lachei,
Mi-a arătat detalii relevate
De sensul rezultant al cifrei trei.

Dar orice-ar fi mă simt chiar eu dovadă
Că-mi defineşte viaţa o triadă:
Aduc mereu o teză-n antiteză
Să întregesc realul prin sinteză.

Realitate prin fapte

S-au strivit coloane infinite,
Rostul lumii-i tot mai indecis,
Haosul mirajelor zdrobite
Redeschide drumul ce s-a-nchis.

S-a crezut că poate să dureze
Tot ce s-a ţinut în strict secret,
Dar, adeseori, prin antiteze,
Adevărul l-am rostit discret.

Când Pandorei am deschis cutia
Am ştiut că totu-i pus pe jar,
În vileag dau de acum hoţia,
Şi absurdul trai duplicitar.

Peste gândul spus cu două feţe
Sufletul va fi triumfător,
Şi putea-vor toţi, din nou, să-nveţe
Că-n războaie numai laşii mor.

Nu mă simt dator decât cu-o moarte,
Am plătit, nu sunt îndatorat,
Şi joc iarăşi, dur, pe-aceeaşi carte
Să avem al vieţii drum curat.

N-am avut în spate, niciodată,
Mai nimic, la bine sau la greu,
Astăzi când hienele se-arată
E la fel: în faţa lor doar eu.

Unii chiar ar vrea să mă strivească,
Se întâmplă însă să nu mor,
Îmi urmez condiţia lumească
De-a fi la final învingător.

Şi mă definesc tot eu, mereu,
Şi aproape-mi e doar Dumnezeu,

Şi de-mi este bine sau mi-e greu,
Cred că toţi avem un Dumnezeu.

Scrisoare fără final

Dragii mei cu sărbători puţine,
Eu vă scriu de dincolo de moarte,
Şi mă rog mereu să fie bine,
Să puteţi să mergeţi mai departe.

A fost viscol mare-n lumea toată,
M-au cuprins nămeţi în miez de zi,
Nu credeam că s-ar putea vreodată
Să vă spun că nu mai pot veni.

M-am pierdut pe căi rătăcitoare,
Căutând măcar să văd lumina,
Însă, uneori, privind la soare,
Mi-aminteam că doar a mea e vina.

Câteodată mituiam o clipă
Să m-ajute să mă simt cu voi,
Să mai uit că am făcut risipă
Şi acum va zbateţi în nevoi.

Mie mi-a fost dat să fie viaţa
Peste pragul zilei, înnorată,
Voi să învăţaţi ca dimineaţa
Adevărul zilei se arată.

Dacă ceaţa vrea să vă înşele
Să v-arate, fals, un drum greşit,
Mă voi vinde duhurilor rele
Să aveţi voi somnul liniştit.

N-am să mai ingădui niciodată
Gândul meu să-alerge la-ntâmplare,
Vreau să fiţi ceea ce-aţi fost odată,
Dezrobiţi de-a faptelor urmare.

Dragii mei, cu vise şi speranţe
Vin pe-acasă să vă mai privesc,
M-au învins prea josnice instanţe,
Dar de-aici, din ceruri, vă iubesc!

Joc de sens

De multe ori alegem la-ntâmplare,
De fapt suntem aleşi, dar ni se pare,
Că noi am pus un semn de exclamare
Deşi, de fapt, era doar... întrebare!

Ori, căutând, nedrept, prin dedublare,
Alegem printr-o falsă adunare
Un sens dorit a fi o consolare
Ce se arată-a fi... o întâmplare.

În ropote de vise-n bulversare,
Reiterarea poate să repare
Un gest ce se transformă în sfidare,
Alegere ce-i iarăşi... la-ntâmplare.

Dar timpul joacă dur, prin demascare,
Paşii pe pragul marilor hotare.

Tarabe cu iluzii

De multe ori privesc spre răsărit,
Abandonând o cale prea uşoară,
Nu pot să cred că merg spre asfinţit
Indiferent la tot ce mă-nconjoară.

Extravagantul pare absolut
Lângă realul vieţilor normale,
Iar adevărul luat cu împrumut
Ucide întrebări esenţiale.

Un haos se vrea ţel împlinitor
Dorinţelor hapsâne de mărire,
Analizând în mod anchetator
Refuzul de-a trăi în adormire.

Mereu întreb şi nu primesc răspuns,
Implantul de absurd se simte-n toate...
Transfigurând destinul pe ascuns,
Reperele umane-s confiscate.

Iluzii se tot vântură prin lume...
E trist că unii vor să le consume...

Întoarceri de destin

Zborul spre-nalt s-a prăbuşit în noapte,
Trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu am jurat să mor cum îmi e scris...

***

Şi dacă nu a fost cum mi-au ursit
Poate e vremea azi să se-nţeleagă:
În locul meu chiar moartea a murit,
Că orice legatură se dezleagă.

Oricâte lanţuri sunt, n-or să ajungă,
Să mă oprească lumii să vorbesc,
Dar gândul meu putea-va să străpungă
Hotarul adevărului lumesc.

Şi am s-arăt cu degetul, direct,
Pe cei ce n-au curajul să se-arate,
Că predicatul poate fi subiect
Când faptele-s de alţii comandate.

Că unii cred că, totuşi, la comandă
Se poate face-al altora destin,
Că viaţa e-un produs de contrabandă
Vândută-n târguri de un filistin.

Tăcerea mea, de azi, e-un ideal
Ce urmări-vor mulţi să îl obţină,
Şi vor visa mereu şi ireal
Că-or să mă vadă pus sub ghilotină.

Se mai întâmplă, trist şi iluzoriu,
Nebunii, doar cu apă, să se-mbete,
Mişcându-se în sensul giratoriu
Rememorând istorii incomplete.

***

Zborul spre-nalt va fi din nou la noapte,
Trădat fiind, nimic nu m-a ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu mi-am jurat să mor când îmi e scris...

O poveste de Crăciun

Vine Crăciunul... Am şi eu pe masă,
O pâine de trei zile şi... atât...
De mine nimănui nu îi mai pasă,
Sunt doar străinul cu un chip urât.

Se-aprind lumini s-arate bucuria
Către acei ce viaţa îşi trăiesc,
La mine e-ntuneric... Doar mândria
Îmi dă puteri ca lacrimi să-mi strivesc.

Pe unde trec, pe drumurile mele,
Pe unde paşii încă mă mai duc,
Mă simt un mal lovit de valuri grele
Şi simt că moartea vreau să o seduc.

Hotare mari aş vrea să le pot trece,
Să pot grăbit să şi arăt ce pot,
Dar anu-acesta şi lumina-i rece,
Şi mă-ncălzesc arzându-mă de tot.

Sunt călator din timpuri viitoare,
Din câte ştiu puţine vreau să spun,
Aş vrea să ştiţi că prea uşor se moare,
Dar fiţi mai buni... E ziua de Crăciun.