Amnezic prin destin

Aproape nu mai ştiu nimic, mi-e viaţa
Doar un imens desert, plutesc în gol;
Aştept, mereu, să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor, jucând un rol.

Sunt poate dur, mereu neînţeles,
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac;
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.

Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc;
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar, uneori, mă tem să mai vorbesc.

Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când, aritmetic, minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.

Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real;
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu-s sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal!

Demonstrativ, din întrebări şi haos,
Conjug un verb, la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos,
Ce, uneori, e un cuvânt banal.

Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Dacă sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie,
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.

Din ruguri stinse şi din necuprins,
Redau înaltul norilor de foc
Şi pot să râd, când, parcă dinadins,
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.

Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire,
Privind şi înainte, şi-napoi!

Hoţie eliberatoare

Te voi fura şi-n taină te voi duce
Acolo, unde vântul e stăpân
Şi cerul cu pământu-s la răscruce,
Să-ţi spun ce, astăzi, abia pot să-ngân.

Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,
Spunând pe nume tot ce e de spus.
Să nu simţim ideea, ca povară,
Uitând că zorii zilei au apus.

La miez de zi, fugari mereu de lume,
Plutind în şoapte, către zări de vis,
Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,
Şi-mi vei fi mal şi drum spre paradis.

Urcuşuri mari şi creste-nzăpezite
Ne vor păzi de cei ce ne pândesc
Şi, liberi, contra falselor ursite,
Ne vom reda al vieții sens firesc.

Atunci, mă vei cuprinde, tot, în tine
Şi ai să fii cu mine peste tot;
Fiindu-ţi bine, ştiu că-mi va fi bine,
Aşa cum ştiu că rău să-ţi fac, nu pot!

Şi-am să te fur, o data, şi-ncă-o dată,
De câte ori ascunsă vei mai fi,
Să poţi să vezi că viaţa-i minunată,
Când eşti iubită şi când poţi iubi!

Ecou de gând prigonit

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte.

Cumpăr umbre pierdute

şi rănite de ziduri.

Azi, când totul se vinde

şi nimic nu se-mparte,

Eu plătesc, pân’ la sânge...

şi mi-e teamă de riduri.

Drumul nervilor, iată,

stă să-şi frângă-mpietrirea,

Urlă, parcă, ecoul

izvorând din pereţi;

Eşti soldatul ce-şi neagă,

între fronturi, menirea?

Astăzi lumea, nebună,

iar ucide poeţi...

Tăvălugul de ură

care-şi spală în valuri

Circumstanţa obeză,

pe al morţii altar,

Scuipă-n sângele tihnei,

săvârşind ritualuri,

Încercând să ne vândă

existenţa-n bazar.

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte,

Înfiez câte-o umbră,

priponită de friguri;

Mă aplec... şi mai scriu

cu Manole o carte,

Despre Ana şi pruncu-i,

înzidindu-ne singuri.

Ninsoare de altfel

Ninge cu război şi pace,
Nu mai ninge cu zăpadă,
Eu vorbesc, vorba-mi nu tace,
Când observ, fără tăgadă,
Că în lume ura zace.

Ninge vânt pe frig de toamnă
Şi mă ninge de cu zori,
Mă tot cheamă şi mă-ndeamnă,
Resemnat de noi fiori,
Viaţa care mă condamnă.

Ninge sânge pe morminte
De sub plumb de nemurire,
Toate tainele mi-s sfinte,
Sfânt mi-e cântul de-mplinire,
Şi un drum spre înainte.

Ninge sacru-n sărbătoare
Prin oraşul adormit,
Câte vor să mă omoare
Toate-mi spun că m-au iubit…
Şi în suflet am teroare.

Ninge vânt pe timp de vară
Şi-mi tot scurmă-n amintire,
Mai apoi, cam înspre seară,
Mă aruncă-ntr-o iubire
Ca să fug din casă-afară.

Ninge lacrimă de soare
Peste-al serilor amurg,
Peste-a flărilor ceară,
Ce arzând spre moarte curg,
Insă tot nu vor să moară.

Ninge-a plîns cu bucurie
Şi se-nveselesc demonii,
Regândind ce-ar fi să fie
De vor deveni bufonii
Doritori de armonie.

Abdicare boemă

Eu, astăzi, îmi pemit să fiu boem,
Chiar dacă mint că văd, departe-n ceaţă
Şi-ncerc să scriu un nebunesc poem;
Poemul abdicării de la viaţă...

Nedesluşite urme mă conving
Că toate-s spuse, doar pentru-a fi spuse;
Că orişicât lupta-voi să înving,
Trăiesc doar vremuri ce-s, demult, apuse.

Şi, parcă timpul e mereu grăbit,
Principiile-s vechi şi perimate,
Cuvântul e uşor a fi rostit,
Când faptele se fac, mereu, prin spate!

Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;
Prea multe las, de azi până pe mâine!
Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd
Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!

Privesc în gol şi văd în juru-mi ceaţă;
Abdic acum... Şi-ncep o nouă viaţă!

Efemer prin involuţii

Aberante involuţii

nod pe firul vieţii fac;

Bogăţiile sunt arma

omului cu duh sărac!

Cărţile se vor pe faţă,

când văzute-s pe din dos,

Drumul nu se mai sfârşeşte,

Pentru cei ce-l merg pe jos.

Efemerul e esenţa,

celor ce mai mult se vor,

Focul apele îngheaţă,

când e-aprins doar ca decor.

Gândul are îndrăzneala,

de a fi orice-i real,

Hotărând, printr-o idee,

absolutul ideal.

Idioţii-şi pun amprente,

orişiunde cred că pot,

Jurământul se rosteşte,

cu accente de robot.

Liniştea se vrea totală,

obţinută prin tăceri;

Mâine se doreşte astăzi

şi se uită ce-a fost ieri.

Noaptea-i plină de răspunsuri,

ziua trece tot mai greu,

Ochii caută spre ceruri,

semnul unui Dumnezeu.

Prea se umblă, fără frică,

prin unghere cu noroi,

Răstignind însemnul firii

şi uitând de cifra doi!

Stelele, din depărtare,

se văd toate-a fi la fel;

Timpul, doar, le-arată faţa

în excesul lui de zel.

Universuri paralele

se tot vor a se clădi,

Vraja, scenelor de-o seară,

ne învaţă-a ne minţi.

Zorii, însă, ne arată

nemascaţi şi nefardaţi,

Dominaţi de idealul,

de a deveni blazaţi;

Demnitatea e măsura

pentru ce putea-vom fi,

Dar câţi pot să înţeleagă

rostul nostru de-a trăi?

Preţul vieţii e-n scădere,

preţul pâinii a crescut,

Irealul e nuanţa,

reîntoarcerii-n trecut!

Fără regrete

Nu am regrete, n-am trăit aiurea,
O viaţă am iubit şi iar iubesc.
Sunt răzvrătit, că asta îmi e firea,
Dreptatea, pentru toţi o tot doresc!

Nu-mi pare rău că lumea nu mă place,
Mereu voi spune tot ce am de spus;
Acesta-s eu şi nu mai am ce face,
Şi nimeni n-o să spună că-s supus.

Iubesc mereu, de-i toamnă, iarnă, vară,
Îmi place lucrul simplu şi firesc.
Şi vreau, mereu, să cred că-i primăvară,
Să văd, mereu, că pomii înfloresc.

Iar dacă plec, eu vreau să ştiu şi unde,
Când voi pleca şi unde mă opresc;
Atât îmi pare rău, şi aş ascunde,
Această teamă-a unui gând firesc:

Îmi pare rău, că simt că-mbătrânesc...
Şi voi pleca, fără să ştiu şi unde...

Anotimpuri în Ardeal

Mă simt, din nou, adolescent
Şi-nvăţ o lecţie uitată,
Remaniind un gând prezent,
Prin tot ceea ce-am fost odată.

Uitasem ceea ce ştiam,
Credeam că totul se sfârşise;
Simţeam că iarna-mi bate-n geam,
Dar eu credeam, mereu, în vise.

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu, de ce şi iarna-i vară.
Şi cred, din nou, în ideal,
Din zorii zilei până-n seară.

Pe drumul meu, pun, azi, un semn,
Chiar dacă vorba-mi e şoptită
Şi-mi regăsesc un vechi îndemn,
Rebotezându-te... ispită.

Mi-e cerul vieţii înstelat,
Nici frică nu îmi e, nici teamă!
Pe drumul vieţii am plecat;
Ştiu că speranţa ta mă cheamă!

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu de ce şi iarna-i vară
Şi munţii-i trec, înspre Ardeal,
Să fac din toamnă, primăvară.

Aproape totul

Te iubesc în gândul înnoptării,
Lângă tine fac un pas, spre cer;
Simt în gându-ţi rostul întâmplării,
Totul e normal şi e mister.

Te-aş iubi în pragul dimineţii,
Să uităm de tot ce mai e rău;
Să rămânem laitmotivul vieţii,
Tu, mereu, a mea şi, eu al tău.

Te iubesc privind spre depărtare,
Lângă tine vreau să tot rămân;
Simt că am, din nou, un loc sub soare
Şi finalul pot să mi-l amân.

Te-aş iubi mereu, ca-n orice clipă
Să fim noi, perechea de-nceput,
Să uităm de pierderea-n risipă,
Totul să devină absolut.

Te iubesc în orişice trăire,
Te iubesc, oricând, oricum ar fi!
Fii a mea, să-mi fii ca împlinire,
Fără tine, viaţa mi-aş minţi!

Privire printre stele

Trag cu ochiul înspre stele
Şi te-aştept, te-aştept să vii,
Gândurile-mi sunt rebele,
Tu eşti tot ce vreau să-mi fii...

Simt lumina că m-atinge,
Cerul parcă-n pumni îl prind;
Fii a mea, să pot învinge,
Focul vieţii să-l aprind!

Şi-ţi astept, aştept, venirea
De o viaţă şi... mai mult;
Tu să-mi dărui nemurirea,
Eu doar vorba-ţi să ascult.

Încă mă grăbesc în toate,
Aş vrea toate să fi fost,
Pot orice, orice se poate,
Cât îmi eşti şi sens şi rost!

Drumul, dus-întors, spre stele,
Cândva, îmi părea enorm;
Trag cu ochiul, azi, spre ele
Şi în linişte adorm.

Gând spre tine

Uitat-am oare şoaptele iubirii?...
Sunt pomul înflorit dar nu rodesc?...
Trăi-voi doar sub semnul amintirii?...
Putea-voi drumul vieţii să-l iubesc?...

Pe cerul meu sunt nori şi e furtună...
E vreme bună doar când te-ntâlnesc...
Trăirea-mi grea ar vrea mereu să-ţi spună
Ceea ce simt mai mult decât gândesc.

Eu sunt un om, tu eşti mai mult: femeie...
Şi doar prin tine pot să nemuresc,
Îmi readuci speranţa-ntr-o idee,
Ştiind că totul fi-va doar firesc.

Prin tine simt a vieţii-nţelepciune,
Sub gând şi vis, de om, mă regăsesc,
Adorm plângând în cânt de rugăciune
Şi am curaj să spun că te iubesc.

Ridică-ţi ochii, hai, fără de frică,
Redă-mă lumii... Ai un har ceresc...
Uitarea de pe mine o ridică
Şi lasă-mă să spun că te iubesc!

Definitoriu prin proporţii

Cristinei

În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc;
Un foc m-adoarme în târzia-i vrajă
Şi-n trecere şi timpul e un joc.

Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tâmplele iau foc, de-atâta nins,
Mă vede prin ferestre doar pervazul
Când stau, privind al lumii necuprins.

A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi arde-n sobă tot ce aparţine
Trecutului, ce-a fost cândva real.

O stea e-un amanet de amănunte,
Metamorfoză de la os la lut;
Privesc, în zări, să văd de-s nori pe munte
Şi înţeleg că nu mai am trecut.

Corăbii albe trec pe cerul nopţii,
Deasupra de stindardele de fum;
Schimbări majore definesc proporţii,
Definitorii pentru noul drum.

În Carul Mare umbra e o vrajă,
Când toate către cer se pribegesc;
În ochii mei stau licurici de strajă,
Eu, obidit, în taină te iubesc.

Sortit către uitare

Începe, iar, să fie iarnă grea
Şi alb va fi din nou, jur-împrejur;
Eu stau cu gândul doar spre a pleca,
Mi-e viaţa vinovată de sperjur!

Mă amăgesc şi eu cu adjective,
Îmi simt destinu-n lacrimi şi în plâns.
Sunt acuzat de spuse posesive,
Deşi, nu spun prea mult din câte-am strâns.

Mai am o zi sau, poate, încă-o noapte
Şi dacă-i totul cum îmi tot doresc,
Se va-nţelege că rosteam în şoapte
Ceea ce unii cred că-i nebunesc.

Sunt vagabond prin viaţă şi prin lume;
Un trubadur strivit de adevăr,
Un om văzut ca nume şi prenume,
Luat, mereu, în râs şi... în răspăr!

Dar, dacă vreau să fiu văzut la faţă,
Resimt cum pumnul mă loveşte-n plin
Şi simt singurătatea că m-agaţă,
Servindu-mi încă-o cupă cu venin.

Aş vrea s-arăt ce sunt şi ce-aş putea,
Aş vrea s-arăt cât pot şi eu iubi!
Chiar dacă ştiu ce-ar fi, ce ar urma,
De-i necesar, chiar aş putea muri!

Începe iar să fie iarnă grea
Şi plec la drum, spre unde îmi e dat.
Mi-e dor de-a şti că n-aş mai vrea pleca,
Dar asta-i soarta mea, să fiu uitat.

Poveste pentru altă zi

Iubito-mi este tare dor
Şi vântul suflă-ngrozitor...

Privesc în juru-mi, gol imens
Dar vieţii nu-i găsesc un sens...
Mi-e dor de visurile noastre,
De umbra zărilor albastre!

Şi vântul suflă îngheţat
Şi corzile s-au încurcat.

Mi-e dor şi te iubesc şi-n vis,
Sub mine însă-i un abis...

Am îngheţat şi nu mai ştiu
Dacă nu-i totuşi prea târziu...
Mi-e dor de serile senine,
De adevărul vieţii-n sine,

Mi-e dor... dar totul a-ncetat
Şi-n rămăşiţe-am îngheţat.

Va fi senin mâine în zori...
Acum pe cer sunt numai nori...

De-ai să mă vezi să plângi râzând
Şi să mă porţi mereu în gând,
Prin norii nopţii eu trăiesc
Şi drumul vieţii-ţi ocrotesc.

E frig... dar mie imi convine...
Te mai gândeşti cumva la mine?