Zvon de împrimăvărare

Iată că intră-n drepturi primăvara,
Nimic nu se păstrează din ce-a fost,
Spre mai târziu mereu grăbește seara,
Nemaigăsindu-și, în lumină, rost.

Și noaptea, iarăși, înspre zori, se pierde,
Grăbită mult de stelele ce-apun,
La rândul lor seduse de un verde
Care promite-a fi un bun comun.

Iarna încearcă, încă, să oprească
Drumul ce-i mers, prin urme mari, de ger,
Ori arătând o lume pitorească
Cu forme din poveste și mister.

E însă în zadar, orice s-ar spune,
Chiar ploaia-i o dovadă și motiv
De-a dovedi că timpul se supune
Ideii de-a rămâne obiectiv.

El știe doar a pune față-n față,
Și nu e de mirare, nici banal,
Norii ce cad, în zori, ca val de ceață
Cu mersul său, firesc, atemporal.

Iarna mai ia mulaje înghețate,
Voind spre toamnă a-nvinovăți
Pe cei ce ne ucid cu mâini curate,
Mințind că vremuri bune vor veni.

Însă rămâne tot ce-i dat să fie,
Rămâne-n treceri vremea ce-a trecut,
Avându-și, prin firesc, o datorie
De-a nu se ști un act contrafăcut.

Și vine vremea care-i dat să vină,
Iar primăvara tot își intră-n rol,
Ceas după ceas, revine în lumină
Al vieții noi, mereu dorit, simbol.

Treaz, la mal

Ai apărut după atâta vreme,
Ca semn al începutului de an,
Când viața mea, pierdută-ntre extreme
Părea a fi, de gânduri, un morman.

Legede, de ar fi să mai apară,
Ți-ai regăsi prezentul ca trecut,
Uitând de timp, și de a lui povară,
În absolut al vieții prefăcut.

Dintr-un neant ce clipei hotărăște
Cum e să-și treacă pasul peste prag,
Fiindu-mi vis, mi-ai spus că-i omenește
La mal, când valuri bat, să mă retrag.

Val m-ai văzut... Văzând spre mai departe
Mi te-ai lăsat să știu că îmi ești mal,
Că nimeni, niciodată, nu desparte
Ceea ce e sortit a fi real.

Nici n-a contat ce pare să conteze,
În lumea-n care totu-i numărat
Și mult prea rar simțirile sunt treze,
Rebotezate fapte cu păcat.

Luând reper reala cutezanță
Mi-ai arătat că nu-mi voiești opriri,
Și pot privi, oriunde, cu speranță,
În libertatea unei mari iubiri.

Trăind printre damnări și anateme,
Într-o minune, totuși, mai speram,
Și-ai apărut, după atâta vreme,
Din amintiri în care te iubeam.

Încă mai am un timp de așteptare,
De zbateri și conexe întrebări,
Dar, apărând, îmi am deja răbdare,
Trăind sub vraja marii împăcări.

Eleganța prin sperjur

Nu mai avem cuvânt... Avem cuvinte
Să dăm motive marilor minciuni
Ce nouă ni le credem mari minuni,
Gândindu-ne la mersul înainte.

Avem idei, avem mereu dorințe,
Dar nu avem cuvânt... nici ceva sfânt...
Ne plângem uneori de neputințe,
Ni-i teama la-ndemână crezământ.

Lăsăm, cu multă trudă, să se vadă
Că ceva căutăm, dar nu prea știm
Acel ceva, cumva să-l și numim,
Ca să devină, într-un fel, dovadă.

Cuvântul e anexă și nuanță
Un împrumut, ca fond, unui moment
Croit pe un tipar de eleganță
Drept masca unui țel inexistent.

Dar câți mai sunt ce vor măcar să știe
De sunt ce sunt, ce-au fost, de unde vin,
Sau cum de văd paharul gol, nu plin,
Iar cartea doar un petic de hârtie?

Și câți nu-s crunt de beți, cu apă rece,
Câți nu se cred ca înzestrați cu har,
Sau câți nu cred că timpul care trece
Nu-i rău dacă se trece în zadar?

Dar dovedim, cu mult peste măsură,
Că faptele într-un altfel vorbesc,
Ba chiar și ies dintr-un normal firesc,
Și-s drum ușor, de la iubiri, spre ură.

Și, nunanțând, e vrut a da culoare
Cu iz de interes disimulat,
Ca și pornire pur întâmplătoare,
Caz special, cu totul izolat.

Promitem multe, fără de crâcnire,
Orice se-ajunge a fi bun promis,
Fie că-i faptă clară sau doar vis,
Filozofie simplă sau iubire.

În rest e simplă vorbă, vorbă goală,
Fără blazon, și fără de contur,
Ca și un rest de grabă socoteală
Ce-ndatorează viața prin sperjur.

Atemporala revenire

După atâtea vieți ai revenit,
S-a vrut o întâmplare să te cheme,
Știind că viața-mi duc aici o vreme,
Și-ntâmplător, cum zici, mi te-ai ivit.

Orice, în lume, poate fi posibil,
În lumea-n care vise ne apare,
Cu legea ei, ce-aici e o-ntâmplare
Și doar efectul ei este vizibil.

Ne-am hotărât... să spunem s-a-ntâmplat
Ca, arătând, că-i simplă bivalență,
Să ne dorim a vieții penitență,
Fiindu-i adevărul exprimat.

Și-ntr-un exces de-ncredere în tot,
Păstrându-te-n trecutele motive,
Ai hotărât, prin fapte distinctive,
Să-mi fii alături, să arăt ce pot.

Din lumi atemporale, sau din vis,
Sau univesuri cvasiparalele,
Chiar dacă m-ai privit, un timp, din stele,
Pasul ți-a fost, în viața mea, decis.

Multe de-au fost, sau prea puține-au fost,
Nu are relevanță, nu contează,
Cu mult mai mult, prin ceea ce urmează,
Venirii tale tu găsi-vei rost.

Îți amintesc, când tu nu-ți amintești
Că vremea de-a ajunge la iertare,
Lăsându-ne seduși de drumul mare,
Întru-mplinirea sorții omenești.

Dator de dor

Îmi este dor de tine... Nici nu știu,
De ce-n trezirea mea te știu departe,
De ce există timpul ce desparte
Și duce totul înspre mai târziu...

Simțire-mi ajung un corolar
De așteptări trecute de răbdare,
Cât încă eu mă mint că mi se pare
Cum timpul ni se trece în zadar.

Și îmi tot schimb al dimineții rost
Spre începuturi ce nu vor să-nceapă,
La fel cum nu vrea mintea-mi să priceapă
Că-i nu-i normal "va fi", ci doar ce-"a fost".

Ajung, și-așa, să-mi fie iarăși dor,
Măcar de primul pas, în fapt de seară,
Sau altul, la-nceput de primăvară,
Căruia-i sunt mereu, mereu, dator.

Se-ntâmplă, uneori, să mă închid,
În gându-n care se întâmplă lupte,
Între idei ce, totuși, se vor rupte
De cele ce trăirile-mi ucid.

Iar, alteori, încerc să-mi interzic
Rostirea de cuvinte despre lume,
Știind că ea, prin legi, ori prin cutume,
Îmi cere chiar și visul să-mi explic.

De vreau sau nu, și chiar dacă nu pot,
Caut să uit, ca formă de-mpăcare,
Că ziua e când mică, e când mare,
Doar eu rămân un om și nu-s robot.

Inexplicabilul nimic

Mai scriu, din când în când... Mare mirare
Că pot să știu că eu mai și vorbesc,
Și nu mă tem de nici o întrebare...
Ce nu mi-o pun acei ce mă citesc...

Vorbesc din gând... Mai greu din amintire,
Din ele aș putea mai mult să spun,
Dar teamă-mi e de-o mare rătăcire
Absurdului prefer să mă supun.

Mulți nu mă știu, dar mare judecată,
Așa cum ei se cred, mie îmi fac,
Și-mi pun în seamă clipa lor frustrată
Crezând că-și au, lovindu-mă, un leac.

Iar eu vorbesc... Ei spun că nu e bine
Să îmi permit cumva să nu explic,
Dar mai ales când nu le prea convine
Că-n felul lor nu înțeleg nimic.

Mi se cam cer obscene amănunte
Despre simțiri, trăiri sau mici idei,
Sau despre gânduri fără sens, mărunte,
Acelea ce, obscure, n-au temei.

Despre ce sunt, în sensu-n care viața,
Mă ține-n brațe sau mă ține-n frâu,
Nu vrea să-ntrebe nimeni, toți sunt gheața
Ce lasă amorțirea în desfrâu.

Dar este drept... De ce aș vrea, și-aș cere,
Să fiu văzut ca om, nu cel ce scriu,
Când toți mă cred având, oricum, putere,
Din vers să-mi fac și casă, și sicriu?

Timp de antiprimăvară

Nu vrea să vină primăvara...
la câtă iarnă e în noi,
Oricât se duce-n noapte seara,
o tragem repede-napoi.

Vremii de noi deloc nu-i pasă,
știindu-ne nepăsători,
Că facem tot mai bună casă
cu norii mari, apăsători.

Spunem că nu se înțelege,
în ce tipare suntem puși,
Dar vrem și pentru vreme lege,
să-i fim și vremii trepăduși.

Ne ținem după calendare,
tot mai puțin privim spre cer,
Și ni-i cu mare supărare
când ne trezim cuprinși de ger.

I-am pune, parcă, bariere,
să fie după cum voim,
Grăbind-o din întârziere,
sau din grăbire s-o oprim.

I-am da, cerând să nu refuze
tot ce ne-ar fi fără folos
Ca să avem noian de scuze
când faptele ne ies pe dos.

Suntem pe drum și n-avem stare,
și nu știm cum să ne oprim,
Nimic nu-i cert, doar ni se pare
că viața, totuși, o trăim.

Dar n-avem timp... și stăm în pace
când ardem tot, chiar și pe noi,
Spunând că nu avem ce face,
chiar dacă mergem spre-napoi...

Tăcerea ca sofism

Tăcerea pentru unii-i semn normal,
Ascund în ea o mare neputință
Ce și-o trăiesc cu-ntreaga lor ființă,
Mințindu-se că-i ceva ideal.

Își au tăcerea, ce-au primit-o-n dar,
În vremea ce și-o știu copilărie,
Un mod ciudat de-a crede-n bucurie,
Când adevărul are gust amar.

A fost, va fi, și-i vrută de-ajutor
Orgoliului ce-i dă meschin putere
Și care vrea în jurul lui tăcere,
Voind a se impune tuturor.

Ascunde, nonșalant, în jurul ei
Prea multa neștiință de cuvinte,
Și vorbele ce nu aduc aminte
Decât de sensuri fără clar temei.

Chiar și atunci când pare de moment,
E fugă dinadins, deși mascată,
De a se ști cu totul dezarmată
Lipsită de un minim argument.

Dar cum n-ar fi absurdul împăcat
Cu lipsa de efect prin mascaradă,
Pe a trăirii-mpestrițată stradă
E scos cuvântul bun de înțepat.

Oricât ar fi motivul în zadar
Și chiar oricât ar fi fără măsură,
Își dă, de unul singur anvergură
Până ajunge normă și tipar.

Eu nu-s tăcut... n-am învățat să tac
Chiar pedepsit la viață în tăcere,
Dar știu de ce tăcerea mi se cere
De cei ce cred că jocul vieții fac...

Antipremoniție

O viață-ntreagă multe am știut,
Chiar ce va fi în ziua următoare,
Un orizont mereu necunoscut
Mi se-arăta cu-ntreaga lui valoare.

Sunt acuzat mereu că aș fi trist,
Și că tristeții eu i-aș da motive,
Dar nimeni nu se-ntreabă cum rezist
Știind că n-am nicicum alternative?

Doar așteptând și nefăcând nimic,
Nu am, cum n-am avut, o bucurie,
Când mă trezeam că-n fapte mă implic
Mințind că nu-i așa, ca dat, să fie...

Tocmai știind, de multe ori m-am pus
Să bat alt drum, să iau o altă cale
Să merg în jos, spunând că merg pe sus,
Dar tot pe munți urcam, mergând agale.

Chiar de m-am vrut mergând spre înapoi,
Punând dorința-n formă de cuvinte,
Prin întâmplări m-am dus spre vremuri noi,
Și mă găseam mergând spre înainte.

Mi-a fost să știu, de multe ori să văd
Forma reală, fapte-n întregime,
În felu-n care orișicând revăd
Trecutul cu întreaga-i profunzine.

Văd tot mereu, și tot mai mult nu vreau
Ce va mai fi să-mi fie dat de știre,
Să nu mai am idei când spun pe șleau
Ce mlaștină e-această omenire.

Nici chipuri nu mai vreau, nici aventuri
În prea prezenta vreme viitoare,
Aș vrea să simt că ceva-i nou sub soare,
Nu prelungirea unei vechi frânturi.

Altfel decât altfelul

Nu-i nici o zi la fel ca altă zi,
Și nici o clipă nu-i ca altă clipă,
Chiar dacă trecătoarea lor risipă
Ni-i dată nouă pentru a trăi.

Un început văzut e ca model
A ceea ce, ca pas firesc, urmează,
Logic, sperând, că astfel se barează
Un rezultat ce-i calculat altfel.

Dar, pas cu pas, nimic nu-i previzibil,
Un altceva, oricând, din întâmplare,
Cu-n altceva, în urma lui, apare
Schimbând un imposibil în posibil.

Și nici seninul nu-i ca alt senin,
Cum nici furtuna nu-i mereu furtună,
Chiar dacă norii negri se adună
Dându-ne gând că cer ne sunt, din plin.

Văzutul pare simplu de văzut,
Efectu-i însă greu se înțelege,
Că nu-i nici unde literă de lege
Ce îi urmează-n fapte-a fi făcut.

Consensul pare uneori bizar,
Sau e bizar că lipsa lui frapează,
Dar nimeni nu e sigur că-l urmează,
Și că efectu-i este, întru totul, clar.

Nici un efect nu e ca alt efect
La un același om și-aceeași faptă,
Strică ce strică, uneori îndreaptă,
Iar alteori lovește indirect.

Orice-i crezut posibil repetabil,
Ajunge-n mod real să contrazică
Motivul care, zice-se explică,
Ceea ce e, în fapt, inexplicabil.

Toate se-nvărt în jurul unui punct
Ce-și este și reper și referință,
Și, poate, chiar cu cea mai bună știință,
Se vrea știut ca amănunt disjunct.

Falduri de har

Din har, cu fast, făcut-am sărbătoare,
De parcă s-ar reduce la o zi,
Numai o dată-n an are valoare
Speranța că se poate și trăi.

A fost și poezia-amestecată
În șirul de idei ce dau motiv
De-a se vorbi o dată, altădată,
Cu-același rost, de azi, demonstrativ.

Și-a devenit o zi oficială,
Deși n-aduce nimănui folos,
Punând, cu nonșalanță, la-ndoială
Prefacerea ideii în frumos.

Se vor începe mulți să definească
Ceea ce nu-i nicicând de definit,
Ceea ce-i dat, prin firea omenească,
Să fie înțeles când e citit.

Și-apoi va fi, din nou, răstălmăcită
Puterea unui ins de-a ști trăi
Avându-și muza altfel de ispită,
Prin ea, uitând, că nu va mai muri.

O zi pe an e pusă la-ndemână
Celor ce-și vor un podium și-un drapel
Prin care să și poată să rămână
Un surogat, cu falduri, de model.

Încet, dar sigur, totul se transformă,
În toate vom ajunge-a fi săraci,
Subit, ne vor impune, ca și normă,
Comportament de proști și de buimaci.

Harul e, deci, motiv de sărbătoare,
Globalizâdu-i rostul prin banal,
Eventual privind-o ca valoare,
Într-un context de iz comercial.

Șah și viață

În alb și negru-i viața, am tot spus,
Și am mai spus că pare ca o joacă,
Ce de la sine jocul și-l provoacă
Voindu-și josul să și-l știe sus.

Pasul pe prag mai duce și la crah,
Când cerul e senin, însă privirea
Vede furtuni, mizând pe amăgirea
Că jocul ei e altfel, nu e șah.

Am învățat s-o știu, mereu trăind,
Ca un pion ce jocul îl alege,
Să poată fi orice, dar nu și rege,
Când la liman este văzut ieșind.

Am fost nebul alb, nebunul negru,
Când nimeni nu a vrut să iasă-n față,
Și al cetății turn, ascuns în ceață
Cerea să fie liber și integru.

Știind mereu ce-nseamnă pas cu pas,
Riscând, fiind atent la tot ce mișcă,
Nu m-am temut de-a jocului morișcă,
Cal, spre a fi, mai rar am fost atras.

Obstacole puteam oricând să sar,
Și am sărit, gonind după lumină,
Dând șah, cu ochii țintă la regină,
Când doar părea că e fără habar.

Astfel am fost, mereu, doar un nebun
Convins că nici o cale nu-i perfectă,
Dar cea mai bună-i totuși cea directă
Când faptele-n efecte se transpun.

Am fost direct, de multe ori văzut
Ca risc major de luptă iminentă,
Provocator de criză decadentă,
Sau aruncare-n haos absolut.

Nebun fiind, pe rege l-am trimis
De multe ori în corzi, spre-nvățătură
Să știe că-i e legea o măsură
Și-n viață, și-n gândire, și în vis.

La fel, într-un altfel, nu m-am oprit
Regine să provoc a-mi face față
Să fiu, chiar primul, cel ce le învață
Cum e să știi că totu-i rostuit.

Din joc în viață am trecut ușor,
Am fost nebun dar și pion cuminte,
Pe jos, prin soartă, drum spre înainte
Am mers și merg, ca simplu muritor.

Fuga-nspre întoarcere

Fugi dintr-o parte-n alta, nu îți pasă
De așteptări ce vorba-ți le-a propus,
De alte vorbe te tot simți atrasă
De parcă-n altă limbă s-au tradus.

Te-ndatorezi, mereu, pe zi ce trece,
Și nici nu vrei să știi că asta faci,
Că cei ajunge-n datorii a-ntrece
Cu mult mai mult pe cei ce-s azi săraci.

Spuneai mai ieri că fi-va totul bine,
Altfel de bine azi ajungi să vezi,
Că un astfel de bine se cuvine,
Și nu ai timp în vise să te-ncrezi.

Ca fluturele părăsind omida,
La primul zbor, când știe prea puțin,
Din amintiri scoți grabnic crisalida
Păstrându-ți ție cupa cu pelin.

Îmi spui, în grabă, că păcat e fapta,
Cuvântu-i doar cuvânt, nimic mai mult,
Că dreapta, în oglindă, e tot dreapta,
Altfel e doar când gândul e incult.

Oglinda fără gânduri te privește,
Atât cât poți să-i intri în contur,
În rest ea sigur nu te oglindește,
Dar clar se vede tot ce-ți ai în jur.

Cuvintele sunt spuse, n-ai scăpare,
Ca timp nimic nu este limitat,
Iar lumea mică, niciodată mare,
Și lung e timpul pragului negat.

Vei reveni, chemată de regrete
Și neodihna gândului dator,
Ca să-mplinești, ce-ai vrut, pe îndelete
În clar consens cu timpul trecător...

Forță de redefinire

Că ești o floare rară am știut,
De când mi-ai pus întâia întrebare,
Însă, e drept, am fost puțin uimit,
Prin așteptarea mea, destul de mare.

Am așteptat, de mult, acest prezent,
De-atâta timp, de peste vieți și moarte,
Credeam deja că-s doar un repetent,
Trăind, cu mult, de adevăr departe.

Nume să-ți dau nu pot, nu mă pricep,
Și nici nu cred că-n mod real există,
Dar tot mai des, și mai ușor, percep,
De ce dorința-i mare și persistă.

Din tot ce clar mi-era până acum
Puține poate vor rămâne clare,
Mi-e greu la un indiciu să rezum
Ieșirea dintr-o lungă așteptare.

Toate devin motive ce urnesc
Multe idei venind din vechea-mi lume
Și parcă-și au un vad copilăresc,
Cu forța lor redefinind cutume.