Idei prin sită

Am pus idei sub semn de întrebare,
Mirându-mă că au și un răspuns
În forma-n care simpla exclamare,
Spunea ceva dar nu îndeajuns.

Dar întrebarea, neavând doar țintă,
S-a dovedit a fi un corolar
Al faptelor ce nu mai pot să mintă,
Zicând că n-au, de ce-a urmat, habar.

De multe ori, condiția sumară,
Este exemplul clar și elocvent
Că toate au, în forma lor primară
Reper în timpul ce-l numesc prezent.

În creuzetul clipelor comune,
Găsindu-se motivele în vrac,
Dovadă sunt că nu se pot supune
Altor motive ce mi-ar fi pe plac.

Chiar și mai mult, banale consecvențe,
Strivind principii fără de regret,
Accentul pun pe marile carențe
Și pe regresul gândului concret.

Mirajul dă, mereu, mereu, târcoale,
Schimbări, în sensul lui, mereu dorind,
Găsindu-l și-n revolte, și-n răscoale,
Realități, în fantezii, dosind.

Iar uneori, călcând cu sârg pe lege,
Se vrea hotar pe muchii de cuțit
Putinței și nevoii de-nțelege
Că însuși el, de el, e-ademenit.

Ideea e mereu înălțătoare
Și pare idealul căutat,
Dar sita unui semn de întrebare
De multe ori o face gând uitat.

Pâinea ca lipsă

A fost o vreme când o pâine caldă
Era un semn de fală sau noroc,
Pământul pentru ei părea o haldă,
Țăranii pâine nu aveau deloc.

Munceau cu chin și vai o-ntreagă vară,
Atâția câți prin sate mai erau
Din zori de zi până la ceas de seară,
Când rupți de-atâta trudă adormeau.

Ziua întreagă și-o aveau trecută
Cu gândul la răcoarea din fântâni
Ce, uneori, și ea era pierdută
În seceta ce ucidea plămâni.

Din când în când, parcă cerșind răcoare,
Se adunau la horă pe-nserat
Ca să-și mai pună viața pe picioare
Bătând pământul tare, apăsat.

Și-a doua zi, pășind, în zori, prin rouă,
Plecau spre toamna rodului bogat
Visând o pâine rumenă și nouă,
Și-un timp odihnitor, netulburat.

Dar pâine caldă luau de prin orașe
Prin sate ea era de negăsit,
Primeau însă lozinci, primeau răvașe
Ce criticau pământul nemuncit.

Azi satu-mbătrânit abia-și mai duce
Trăirea dintr-o zi spre altă zi,
Deja e condamnat și pus pe cruce,
Parcă împins degrabă a muri.

Acum pământul a ajuns o haldă,
Gunoaiele abia de mai au loc,
Nici gând să mai miroase-a pâine caldă,
Cuptoarele de-o coc nu ard în foc.

Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

Concluzii prin precedente

De-atâtea precedente n-avem loc,
Mințim mai mult ca să uităm de ele,
Însă minciuna e doar gaz pe foc
Și focul urcă repede spre stele.

Nici timp n-avem să definim un gând
Ca singură direcție firească
Chiar dacă focul bâjbâie arzând
O altă cale vieții să găsească.

Trăim un ideal fără cusur,
În care toate au finalitate,
Punând o mărginire pe contur,
Fixând-o ca repere de dreptate.

Vorba de ieri devine un cuțit
Înfipt până-n prăsele chiar în rană
Când adevărul, cumva ciopârțit,
Se vrea a fi condiție umană.

Iar lanțul când se strânge, prin efect
Al deturnării țintelor fixate,
Apare convulsivul circumspect
Ce, mai degrabă, pune bețe-n roate.

Iar timpul e, arzând mocnit, fitil
În prea puțina-i logică măsură,
Care devine, brusc, un foc ostil
Și dă urmării altă anvergură.

Concluzia rămâne un ocol
În care adevăru-i fără formă,
Contrând tendința de-a cădea în gol
Cu motivare amplă, de reformă.

Și toate se întorc, prin precedent,
La cea dintâi, fără motiv, greșeală,
Văzută ca un simplu accident
Ce n-are cum să ceară socoteală.

Noi idei în așteptare

Îmi pun idei din nou în așteptare,
Nu am puteri ceva să anulez
Nici să le pun, în fapt, cu grabă mare,
Nici să le dau identitate-n crez.

Au drumul lor și-au fost, cu sens, vestire
A ceea ce urmează-n viitor,
Chiar de păreau un iz de amintire
Prin corolarul lor împlinitor.

Mai au s-aștepte, pare-se, o vreme,
Cât să ajungă prag deja trecut,
Răspuns final absurdelor dileme
Ce azi le-ar face vis, de tot, pierdut.

Au un motiv, al lor să nu se-arate
Acele fapte ce le au ca fond,
Că netrăind deplina libertate
Și-ar regăsi finalul vagabond.

Le înțeleg, le las să mai aștepte
Și să-și găsească timpul potrivit
Sau căile, fără tăgadă, dreptate,
Spre a-mplini ce au de împlinit.

Chiar dacă am porniri de multă grabă,
Punând accent pe fapte-n modul clar,
Îmi caut, pricepând, o altă treabă
Ca timpul să nu-mi treacă în zadar.

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,

Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

Suprapunerea de perspectivă

Se suprapun idei, tot vin idei,
Se nasc din întâmplări ce par ciudate,
De parcă vor să fie-ndatorate
Atâtor fapte fără de temei.

Nimic nu se întâmplă nevoit,
Chiar dacă voia nu se dă pe față,
Însă topește chiar și munți de gheață
De nu-i, cum e, cu gând senin primit.

Un gând ce-apare brusc, nălucitor,
Dă sensuri cu destulă relevanță
Ușor deosebite prin nuanță,
Având vederi mereu spre viitor.

În adevăr când toate se încred,
Apare justa vieții provocare
Prin fapte, ce au iz de întâmplare,
Și alte fapte, pe ascuns, preced.

Ceasul măsoară timpul rătăcit
În regretate clipe de-amăgire
Cu-ncuvințări a celor ce-n pornire
Pun mare preț pe drumul măsluit.

Când vine măsluirea și dă sens
Atâtor fapte ce nu-și au motive,
Ideile-s mereu imperative
Prin consistența gândului intens.

Și pare totul un consens nativ
Între ce omul este și ce poate,
Ba chiar apare evident în toate,
Identitar sau chiar speculativ.

Dar toate au și formă de final,
Ca orice orizont cu perspectivă
Ce n-are mărginire prin derivă
Și nu decade în aspect banal.

Ideile oricât se suprapun
Ajung oricum pe cumpăna de ape
Ca nu cumva esența să le scape
Când timpul dă verdictul rău sau bun.

Dezmințire de epavă

Pe înserat, când te așezi trudit,
Și sufletul pe minte te apasă,
Crezând că ești de oameni părăsit,
Visezi la iarba verde de acasă.

Ca fără sens, mereu prin nefiresc,
Norii furtunii vezi cum se adună
Când aberații gânduri plăsmuiesc
Și vor, cu orice preț, să se impună.

Simțindu-ți slab, absurd, mărețul trunchi,
Ducând pe umeri parcă viața-ntreagă,
Te vezi mergând spre moarte în genunchi,
Mânat de taina care ochii-ți leagă.

Seara devine umbră și se văd
Lumini ce nălucesc în pași de fugă
Vestindu-ți drum spre singurul prăpăd
Ce-l poți avea drept clar motiv de rugă.

Ochii de-ți văd ceva, greu deslușești
Dacă urmarea faptelor e gravă
Ori e efect al minții omenești
Ce uneori te-arată ca epavă.

Din ceruri raze fără noimă vin
Dând timpului motiv de numărare
Și de vestire-a certului divin
Manifestat mereu ca întâmplare.

Toate se schimbă astfel fără semn
Când mintea, prin negare, obosește
Și sufletul devine pur îndemn
Înspre trăirea vieții omenește.

Căutare de ecou

Eu sunt copilul ce-a venit pe lume
Fără să-ntrebe ce îi e sortit,
Sau cum va fi să-și poarte, ca renume,
Ideea de real cu greu dorit.

Dar simt și multe ce le am în plus,
Port amintiri din toată-această viață,
Ca laitmotiv de a privi și-n sus,
Dându-mi târcoale dis de dimineață

Și am din viitor, mereu am zis,
Concluzii clare, fără de tăgadă,
La tot ce-am fost, prin spate, contrazis
De cei ce văd doar cum vor ei să vadă.

Deși în vis nu-mi vin povești trecute,
Nu mi-e străin nimic din tot ce-am fost,
Dar spre-a-mi găsi speranțele pierdute,
Doar viitorul își găsește rost.

Mi se relevă multe din trecut,
Trec dincolo de marginea de viață,
Și știu mai mult decât mi-a fost văzut,
Prin transparența valului de ceață.

Cunosc idei ce vin, în vis, pe-ascuns
Din lumi cu trăsături atemporale,
Dar niciodată nu îmi e de-ajuns
De nu-și au sens în faptele reale.

Și viața-mi e mereu o căutare,
Un drum firesc spre ceea ce e nou,
Chiar dacă nou nimic nu e sub soare,
Ci doar concretizare de ecou.

Ne naștem să uităm și-apoi uităm
Motivul ce prin viață ne conduce
Ca timpului un sens profund să-i dăm
Simțindu-l, într-un fel, o mare cruce.

Și spun, astfel, că sunt venit pe lume
Ca să descopăr ce mi-a fost sortit,
Cum să îmi fac din nume un renume,
Ca să ajung doar unde mi-i menit.

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

Corolar de tălmăciri

Mai peste tot aud de împărțiri,
Mai peste tot se-adună și se scade,
Toți cei știuți vorbesc de despărțiri,
De-mpreunări ei cred că nu se cade.

Multe idei se definesc prin zvon,
Și el devine marea întrebare
Ce-ncepe totdeauna monoton,
Datoare unui semn de exclamare.

Puțini mai știu ce-nseamnă plus cu plus,
Și înțeleg motivul ce adună
Extremități ce potrivite nu-s
De-ar fi văzute singure-n furtună.

Plăcut e astăzi, parcă prea plăcut
Să se audă vorbe despre ceartă,
Despre cuțite ce se tot ascut
Și despre cei ce vor să se despartă.

Chiar și mai mult, nimic nu-i important
Când vine vorba despre înmulțire,
Despre efectul cel mai relevant
Al regăsirii-n propria menire.

Spre vama morții drumuri multe duc,
Dar par că sunt puține și înguste,
Celor ce totul la gândiri reduc
Mereu crezând în tălmăciri robuste.

Și-n tălmăciri scăderea-i corolar,
Având puteri ce nu îi stau în fire,
Chiar probă că prin trecerea-n zadar
Se poate-ajunge simplu-n înzidire.

Chiar zisele tăcerilor recurg
La un altfel de logică pulhavă,
Dând zilei o nuanță de amurg
Demascând o lume grav bolnavă...