sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Constatare de prezent

Sunt zilele, din ce în ce, mai scurte,
Dar eu aştept să vină primăvara,
Singurătăţii greu îi duc povara,
Doar paşii-mi mută frunzele prin curte.

Ceasu-i stricat... Bătăile-i prea multe,
Voit nepuse la numărătoare,
L-au învăţat cât de uşor se moare
Când de menirea-i nu a vrut s-asculte.

Mi se aşează brume peste pleoape
De-atât de multa-n viaţă veşnicie
În care parcă nimeni nu mai ştie
De amintirea celui de aproape.

E noaptea lungă, dar şi ziua-i lungă,
Dar şi așa puţine fac din toate
Din cât îmi e ştiut că se mai poate
Cât încă nu bat clopotele-n dungă.

De-ar fi să mor, durerea n-ar fi mare,
Ar fi ca o plecare mai grăbită
Din lumea ce, atât de obosită,
Îşi doarme somnul zilei în picioare.

De doruri gândul simt că-ncărunţeşte
Şi număr în zadar aceleaşi ore
Şi zile de-ntuneric, incolore,
În care toată viaţa mea îmbătrâneşte.

vineri, 30 ianuarie 2015

Inconştient prin consecinţă

Nu-mi pasă de nimic... Aud că ploi
Inundă neştiute continente...
Mă-ntorc spre nevenite vremuri noi
Uitând să cred în amintiri absente.

E vară pe un alt meridian,
Şi-n munţi tot ninge, fără de măsură,
Iar noaptea cerul e un tobogan
Pe care cad cei ce din stele fură.

Cumva, cu ani-lumină înapoi
Mă poartă un crâmpei de întrebare
În vremea când, poveştile, eroi,
Ne-aveau pe noi şi-a noastră-mpreunare.

Mi-e dor de tine... Gândul mi-l abţin
Ca nu cumva să se răstălmăcească
Şi revanşard, hoinar şi clandestin
În inimă să mi se cuibărească.

Tu, despre mine, ştiu că-ţi aminteşti...
Te-aş întreba, de unde-atâta toamnă
Ce-n amintiri mă duce, prin poveşti,
Şi, prin poveşti, la a trăi mă-ndeamnă?

Mi-e toamna vieţii ca un amalgam,
De bucurii, tristeți și fantezie,
Mi-e dor să fiu cu tine, să te am,
Să te-nzidesc în vers de poezie.

joi, 29 ianuarie 2015

Grăbita amânare

Privind spre zări cu străluciri albastre
Grăbeam apusul cu motiv firesc,
Impus de ritmul inimilor noastre
Ce caută al vieţii drum lumesc.

Nebuni de dor şi dornici de-mplinire
Ne întrebam ce-mi eşti, eu cine-ţi sunt?
Tu mă găseai continuă trăire,
Eu te aveam un tot în amănunt.

Ne regăseam răspuns şi întrebare,
Îndeajuns cât să ne vrem mai mult,
Şi grabă şi motiv de amânare
Şi linişte-ntr-al vieţii mult tumult.

Ţi-eram, spuneai, o veşnică secundă,
Când, dornic, te gustam, mereu flămând,
Clepsidra devenea un tot, rotundă,
Nemaivoind să fugi în vreun gând.

Erai minutul meu de sărbătoare
Chiar dacă-mi-era dat, să pot s-aleg,
Să zbor, ca fluturii, din floare-n floare,
Doar lângă tine mă simţeam întreg...

Aceeaşi vraja încă mă cuprinde
Când sorb aroma vieţii de pe sân
Şi visul fanteziei te aprinde
Ca-mbătrânirea să mi-o tot amân.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Alchimie

Ne-am căutat prin lumi necunoscute,
Nenumărat de multe vieți la rând
Făcut-am vrute şi-am făcut nevrute
Dar ne-am păstrat al întâlnirii gând.

Povestea noastră vie va rămâne,
Chiar dacă-ar fi târâtă în noroi,
Nici moartea nu e-n stare să amâne
Zvâcnirea-mpreunării dintre noi.

Tac şi tot tac... În piept îmi simt tăcerea,
Şi aşteptarea arde fără fum,
E candelă ce-așteaptă învierea,
Să poată lumina întregul drum.

Ţi-e dragostea nestinsă torţă vie,
Să-ţi poţi avea firescul drept suprem
Şi totodată sfântă datorie,
Nicicum o simplă mergere-n tandem.

Şi nu va fi putere să oprească
O cale de speranţe şi avânt,
Clepsidrele de timp să le golească,
Ori împlinirea unui legământ.

Noi vom învinge timpul, depăşind
Hotare dintre vis şi fantezie,
Şi-mpreunaţi, cu bună ştiinţă fiind,
Ne va uni a vieţii alchimie.

marți, 27 ianuarie 2015

Rotund de viaţă

Pe cerul nopţii văd uşor lumina,
Şi, ca-n oglindă, lumea nevăzută...
Când luna mă priveşte lung, tăcută,
Te simt cu dor... Şi ştiu c-a mea e vina...

Scriam de tine, tu cea răsfățată,
Ce te-ai aprins ştiindu-te văpaia,
Care înalţă-n ceruri vâlvătaia
Ca să învârtă iar a vieţii roată...

Şi-n fiecare noapte pe jăratic,
Pășeam s-ajung mai repede la tine
Să-ţi pun însemnul de a-mi aparţine
Dorinţa de a-ţi fi mereu ostatic.

Mi te-arătai, cu-n fel de consecvenţă,
Un înger întrupat într-o scânteie
Ce nu uita că totuşi e femeie,
În faptele de pură elocvenţă.

Ceru-i senin, înaltu-i plin de stele,
În jurul meu mai toate-s aparente
Când simt priviri ce-n gând îmi pun amprente,
Şi mă intreb: Ce oare fi-vor ele?

Ochii ţi-i văd... Şi tainic mă inundă,
Din depărtări venind cu-a lor lumină
Să ştiu că alte vremuri pot să vină,
Că roata vieţii a rămas rotundă...

luni, 26 ianuarie 2015

Mărturie întru noi

De când firescul se făcea dorinţă, Loretei
Noi doi suntem o lume şi-mpărţim,
Ceru-i senin şi depărtarea-i ninsă...
Prin tot ce suntem noi , o definim:
Poem rescris şi candelă aprinsă.

Te-aud, în prag de seară, când şopteşti
Câte ceva de cum e pe afară,
Şi-apoi, tăcând, prin gânduri mă priveşti
Şi-ţi simt căldura nopţilor de vară...

Privindu-te deja-ţi văd sânii, goi,
Fremătători, cu dor de dărnicie,
Întru speranţa de a fi mai moi,
Striviţi de-o nebunească fantezie.

Îţi simt dorinţa ce o ai să zbori
Când trupu-ţi e acel ce totul spune,
Şi ochii ce-s spre vis căutători
Mă fac să pierd întreaga raţiune.

Viaţa ne-a fost cumva în contratimp
Când, separaţi de graniţe bizare,
Am fost forţaţi de limite de timp
Care puteau, oricând, să ne separe.

Ne-am fost rătăcitori prin rătăciri,
Ne-a însoţit şi-n vis singurăratea,
Azi ne trăim fireştile trăiri
Ca să putem trăi eternitatea.

duminică, 25 ianuarie 2015

Între cerneală şi viaţă

Printre sensuri, Patriciei
Orice se-ntâmplă defineşte rostul
De-a fi-mpreună, zi de zi, mereu,
Azi e un lux şi tot mai mare-i costul
A ne avea şi a ne fi trofeu.

Ți-aș scrie versuri și cu mâna stângă,
De-ar fi aşa să uiţi ce răni te dor,
Versul să-l las în locul tău să plângă,
Precum se face el, întâmplător...

Cu lacrimi să mai scriu o poezie,
Rimând cu tot destinul omenesc,
Suspect fiind de-o mare erezie
Şi vinovat când spun că te iubesc.

Mi-am asumat această îndrăzneală
De-a arăta că sunt ceea ce sunt,
Cu-n amalgam de viaţă şi cerneală
Să te descriu cu dor de amănunt.

Din când în când, pe valuri, în derivă,
Mai eşuez, voit, pe vreun mal,
Şi-ţi spun, printr-o idee evazivă,
Că prin eşec sunt mai sentimental.

Privindu-ţi gândul ştiu că te vrei, mie,
Să-mi fii ca la-nceput, un început,
Așa cum ştii că-mi eşti, o fantezie,
La fel ca-n ziua când ne-am cunoscut...

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Un veac de eternitate

Dinspre neuitare, înspre neuitare, Violetei
Nu ştiu cum trece o eternitate,
Dar mi se pare că-i trecut un veac
De când privirea ta îmi era leac,
Lăsând dorinţa ta să mi se-arate...

De zilele-nsorite sunt departe,
În vise doar văd cerul înstelat,
Dar dacă ceaţă nu-i, doar innorat,
Ştiu că departe încă sunt de moarte.

În fiecare noapte mai suspină
Un gând întors din drumu-i spre trecut,
Sedus de vraja primului sărut
Prin care m-ai iertat de orice vină.

Mi-ai fost voinţă de a fi cuminte
Printr-un cuvânt şoptit, înălţător...
Surprinşi de al dorinţelor decor,
Ne-am strecurat afară din veșminte...

Vântul furtunii fruntea îmi atinge
Şi-l simt făcându-şi drumuri în ocol,
Dând de-nţeles că-n juru-mi e mult gol,
Şi că nu simt nici iarna că mă ninge.

Mă mai întorc la umbra părăsită
A unui "eu" ce încă n-a pierit,
A celui ce mai ştii cum te-a iubit,
Fiindu-i leac pe zi şi-n nopţi ispită.

Şi tot mai cred că dragostea-i miracol
Ce trece viaţa de orice obstacol...

vineri, 23 ianuarie 2015

Adio, ca tribut

Plăteşti tributuri ultimului cer
În care ţi-ai avut la îndemână
Puterea de-a-nvăţa că unii pier,
Robiţi de necunoaşterea păgână.

Te-ai înălţat în zbor ca un cuvânt
Înspre tărâmul viselor proscrise,
Din norii negri ţi-ai croit veşmânt
Şi, prin furtuni ai coborât în vise.

O cale dreaptă vieţii ai ales,
Dar ai uitat să te încrezi în tine,
Cuvinte de la alţii ai cules
Văzând palat zidiri deja-n ruine.

Ai străbătut zburând un univers,
Dar mersul l-ai avut ca pe-o corvoadă,
Crezând că praful ce-i odată şters
Nu-i nimănui posibil să îl vadă.

Când te-ai întors, ştiind ce-a fost trăit,
Sfidând cumva condiţia umană,
Întoarcerii un drum ai regăsit
Ca să te lecuieşti de orice rană.

Tu prinde-n palmă stelele, iubito,
Şi, dacă vrei, povestea noastră scri-o,
Acum când liniştea ţi-ai regăsit-o,
Şi de la amăgiri ţi-ai luat adio.

joi, 22 ianuarie 2015

Leac prin purgatoriu

E iarnă și sunt tot mai pesimist,
Mă rătăcesc prin gânduri, văd departe,
Ceaţa e grea de parcă plouă trist,
În ceruri felinarele sunt sparte...

Speranțele au şi acum culoarea
Trecutului rămas în amintiri,
Şi neschimbată-n suflet e valoare
Prea mult neamintitelor iubiri.

Ştiu c-am gustat puţină veşnicie...
Urcam spre creste pe pereţi de stânci,
Şi am primi ca daruri apă vie
Să urc, de cad, din râpele adânci.

E iarnă şi-mi privesc melancolia
Ca umbră pe-al zăpezii alb curat,
Care-mi trezeşte-n noapte insomnia
De care m-aş fi vrut demult uitat.

Mi se se sufocă-n ger, de dor, dorinţa
În marea-mi renunţare la prezent,
Lovită fiind de jocul de-a voinţa
De-a fi tăcut şi, într-un fel absent.

Nici nu mai ştiu dacă mai simt căldura,
Ori mă invinge un absurd orgoliu
De-a-mi depăşi, prin nostalgii măsura,
Şi-a-mi fi tristeţea leac şi purgatoriu.

miercuri, 21 ianuarie 2015

Fără de uitare

Omului, în esenţă,
Femeii, prin chintesenţă,
Lenuţa
E timpul să ne-ntoarcem la geneză,
Ca să rămânem tineri cum am fost
Când ne-am trezit cu lumea-n antiteză,
Ce nu găsea iubirii noastre rost.

Să repetăm într-una acea seară,
În care nouă ne-am redat pe noi,
Uitând de a trecutului povară
Şi ne-am trăit, ca unul, amândoi.

Treziţi am fost când orologiu-n piaţă
Bătea, spunând că ne-aşteptam de-un veac,
Să ne întoarcem moartea înspre viaţă,
Avându-ne, pe totdeauna, leac.

Spre neuitare, -n suflet, ca pecete,
S-au pus acele zile ce-au urmat
Când toate se doreau să se repete
Şi, din dorinţa lor, le-am repetat.

În roşu îmbrăcată-n miez de toamnă,
Clepsidrele le-ai răsucit în loc,
Să-mi fii, prin amintiri, singura doamnă
Însemn de adevăr şi de noroc.

Oricât ar trece timpul, nu se poate,
Să fie dat uitării ca tribut,
Ceva ce din întreg se poate scoate,
Ca să se spună că n-a fost făcut.

Şi numai tu, de-mi ceri s-aştern uitarea,
Peste povestea-n care-am fost eroi,
Aş renunţa, cu toată frământarea,
Ce te-ar dori în alte fapte noi.

Voi renunţa, eu singur, numai dacă
Va fi să fie, cumva, într-o zi,
Privighetoarea cântecul să-şi tacă
Şi munţii să coboare în câmpii.

Dar şi aşa, rămâne-vei dorită,
Ca tot ceea ce pare interzis,
Motiv de-a fi, de-a pururea ispită,
De-a fi colocatari, rebeli, în vis.

marți, 20 ianuarie 2015

Trăitor prin viitor

Stau împietrit la margini de tăcere,
Privirea-i prinsă într-un gând hoinar,
Ţi-e gustul ca şi mustul, dulce-amar,
Şi-ţi e sărutul fagure de miere...

Pecetea vieții-mi este semn pe frunte
Şi uneori motiv de gând pustiu,
Când mă îndemn să cred că-i prea târziu
Să văd detaliul faptelor mărunte.

Dar mi-e dorinţa mare, tot mai mare,
Cea care-şi face vad înspre cuvânt,
Şi sub alt cer, şi pe un alt pământ,
Trăiesc o amintire viitoare.

Te laşi văzută-n vis de lună plină
Şi auzită-n susur de izvor,
Şi te-ntrupezi în văzul tuturor
În orice zi care îmi e senină.

Stau în genunchi s-aşteapte îndurare
Greşeli ce-au fost ori cele de acum,
Ştiindu-te deja venind pe drum
Văzându-mă, pe drum, în aşteptare.

Am amintiri din fapte ce-or să fie,
Îmi amintesc tot ce va fi făcut,
Acum îţi sunt, tu spui, necunoscut,
Dar mă păstrezi în gând cu bucurie.

Tăcerii-i spun, în taină, cu sfială,
Mai rar direct, continuu metaforic,
Că şi-n tristeţea mea sunt euforic,
Şi nu-i mai dau motive de tocmeală.

luni, 19 ianuarie 2015

Cu orice zi...

Cu orice zi ce trece-s mai aproape
De liniştea neliniştilor vagi
Când voi putea păstra, închis sub pleope,
Un univers cu oameni ce-mi sunt dragi.

Destinul desenează hărţi sumare
Cu puncte şi repere în consens
Şi doar busola faptelor contrare
Dă sensului contrar realul sens.

Cu orice zi ce trece-s mai departe,
De timpul ce-mi revine-n amintiri,
Doar sufletul păstrează, peste moarte,
Trăirea-mplinitoarelor iubiri.

Cu orice zi ce trece mă îmbată
Tristeţi ce le uitasem în trecut,
Ca şi poveşti care "au fost odată"
Şi le-am trăit fiind nepriceput.

Venind din toamnă, înspre primăvară
Încerc s-adorm, să uit de-al iernii ger,
Să pot să uit că albul de afară
Lasă vazute urmele din Cer.

Cu orice zi ce trece, mai grăbite
Sunt clipele ce se hrănesc din noi,
Doar visele-mi rămân neispitite
Şi îmi aduc trăirile-napoi...

duminică, 18 ianuarie 2015

Vis de vânt

I-am luat clepsidra timpului
Să pot să-l ştiu fără măsură,
Să nu-şi mai aibă mersul lui
Ce pas cu pas din viaţă-mi fură.

Îmi vreau minutul infinit,
Să pot să-i fac o altă soartă,
Să-l ţin într-un cuvânt zidit
Cât vise-n zborul lor mă poartă.

Să n-am trecut, ci doar prezent,
Nici viitor să nu mai fie,
Ca tot ce pare a-fi moment
Să nu se piardă pe pustie.

Punând cuvintele în vers
Pot să creez o altă lume,
Ce-şi are mersul înspre mers,
În care moartea n-are nume.

I-am spart clepsidra timpului,
Vânturi cereşti să-l risipească...
Să nu mai stau în umbra lui,
El, dacă vrea, să-mbătrânească.

Vântul din vise m-a trezit...
Atâta timp am irosit...

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Vis de ploaie

De când totul se părea firesc... Cristinei
Mi-ai fost iar vis... Ştiu că afară plouă...
Îngenuncheam, cu buzele aprinse
Vânam pe sânii-ţi mari un bob de rouă
Şi mă chemai, cu mâinile întinse...

Mi te lăsai privirii însetate
Cu sânii goi... piciorul alb, subțire,
Mă rechema din lumi îndepărtate
Ca să putem pleca în nemurire.

Mi-erai îndemn prin spusele-ţi din şoapte,
Când mâna ta, aluneca, grăbită,
Că timp avem destul doar pentru fapte,
Că doar prin fapte viaţa-i împlinită.

Când buzele se cautau flămânde
Ori se aveau din pură întâmplare,
Simţeam, vibrându-ţi, coapsele arzânde,
Simţeam dorinţa că e tot mai mare.

Şi îmi spuneai să mă renasc în tine,
Să fii tiparul care mă păstrază,
Ca şi în cer să fii mereu cu mine...
Şi să-mi fii stea ce noapte-mi luminează.

Plouă, chiar plouă, vântu-l simt la tâmple,
Mi-e semn că ploaia mult nu va dura,
Povestea dată ni-i să se întâmple,
Prin vis ni-i dat să ştim ce va urma.

vineri, 16 ianuarie 2015

Iarnă altfel

Realităţilor de necontrazis, Irinei
Sunt iernile azi cam ciudate,
Uitat-au să aibă zăpezi,
În minte-mi am multe păstrate,
Iubito, nu vrei să le vezi?

Să mergem, noi doi, împreună
Printre nămeţii din vis,
Când viscolirea adună
Urme de timp sinucis.

Apoi să ne ningă iluzii,
Departe fiind de pământ,
Să fim creatori de confuzii
Dar doritori de avânt.

În iarna aceasta, cu tine,
Am vicii de om aşezat,
Şi-nvăţ că e, totuşi, mai bine,
Să-mi dorm, toată noaptea, în pat.

Sub brad e o umbră profundă
Şi-n juru-i e totul mister,
Lumini de zăpezi ne inundă
Ne vor mai aproape de cer...

Scântei dinadins colorate,
Dau veste că totu-i un joc,
Că viaţa în tine se zbate...
Îmi spun într-o limbă de foc.

joi, 15 ianuarie 2015

În căutări de timp

N-am timp, nu-mi este de ajuns,
Bietului ceas îi cer tăcere,
Cât caut eu un biet răspuns
În universul de mistere...

O oră parcă-i o secundă...
Mă uit perplex la minutar,
Că-şi lasă urma tot rotundă,
N-are de mine el habar.

Cumva îl văd ca indecis,
Ba chiar nemaiavând putere,
Dar tot mă-mpinge în abis,
Şi să nu-l las să stea îmi cere.

Parcă îl simt a-mi fi-mpotrivă
Când pune zilelor hotar,
Şi mă aruncă în derivă,
Lăsându-mi zbaterea-n zadar.

Aş cere timp cu împrumut
Din mult prea multul altor ere,
Dar văd, pe ceas, că-nspre trecut
Aleargă stoluri de himere.

Clipa devine efemeră,
Un pas al timpului hoinar,
Şi doar dorinţa mea mai speră
Că-n vis răspunsu-mi va fi clar.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Primăvara ca veste

Pe malul îngheţat aprind o torță
Să-mi lumineze drumul prin destin,
Că, dinspre primăvară simt o forţă
Ce mă obligă capul să-mi înclin.

Doar fulgii peste ape mai aleargă
Şi parcă-s licurici ce cad şi cad,
Când valuri vin din larguri să se spargă,
Într-un adânc ce-ajunge-a le fi vad.

Reinventez, în altă formă joaca,
Vreascuri de timp adun şi pun în foc,
Ca să se ardă-n flăcări promoroaca
Ce mi se prinde-n păr, din loc în loc.

Şi ninge cu-nceputuri de poveste,
Şi umbra nopţii intră parcă-n ziduri,
Din viitor vin gânduri, dând de veste,
Că, în nesomn stând timpul, face riduri.

Colindători pe drumuri neumblate,
Adună adierile de vânt
Şi trag de drum, de-l văd că se abate,
Prin simpla-ncondeiere de cuvânt.

Lumina torței ceruri defineşte,
Cu străluciri de-azur şi opalin...
În lac se-aude gheaţa cum trozneşte
Temându-se de zorii care vin...

marți, 13 ianuarie 2015

Ninsoare de circ

Ninge pe străzi cu clowni şi măscărici,
Şi-s peste tot dughene, ca în târg,
În marea lume-a sufletelor mici
Prostia dă mereu, mereu în pârg.

Modern înseamnă-a fi un saltimbanc,
Credinţa e deja un arhaism,
Voinţa e o mină antitanc
Lipsită de bun simţ şi realism.

Doar cei stupizi mai au un ideal,
Ne afişăm cu zâmbet oportun,
Duplicitatea e ceva din normal,
Şi viaţa un subiect de drept comun.

Să fii normal deja e demodat,
Ba chiar, cumva, un handicap sever,
Orice simbol e ieftin, expirat,
Şi orice geniu-i doar un gunoier.

Trăiri nu mai există, totu-i troc,
Un preţ corect plătit e ceva rar,
Iubirea e o marfă de talcioc,
Şi e normală trecerea-n zadar.

În luxul unei vieţi de acrobat
E mult mai bun un suflet second-hand,
Că ieftin fiind, uşor e de schimbat
De-i necesară încadrarea-n trend.

Căderea e firescul fapt banal,
Chiar necesară unui trai decent,
În care totul e principial,
Şi-i de folos a fi obedient.

Se fandosesc, în jur atâția mimi,
Şi fiecare-şi este important,
În lumea-n care toţi sunt anonimi
Şi circul, numai circu-i relevant.

luni, 12 ianuarie 2015

Colind de altă sărbătoare

Se-apropie o altă sărbătoare,
Ce, vreau, nu vreau, mă face a zâmbi,
Că tu, făceai cu-al iernii ger prinsoare
Spre a-l convinge în a se-mblânzi.

În amintiri stau fapte... Şi-n poveste
Îşi fac înnoitorul rost simţit,
Venind, prin vise, să ne dea de veste
Că doar trecutul a îmbătrânit.

E timpul de a fi sărbătorită,
Pe-acelaşi mal al apei, îngheţat,
Ziua în care mi te-ai vrut dorită,
Şi prin dorinţe toate au urmat.

Atunci clepsidre s-au oprit vrăjite,
Au tras, oprind, şi valul într-un mal,
Şi-au adormit, spunând că-s obosite,
Ca timp s-avem, trăind atemporal.

De-atunci trecut-a timp... El nu regretă,
Numind ceva tardiv sau prea grăbit,
Dar sărbătoarea tot ne-o mai repetă,
Ca să ne-avem un gând neînvechit.

Prin căutări, în fapte și speranțe,
Reîntregind conturul unui pas,
Noi suntem semnul unei cutezanțe,
Care mereu acceaşi ne-a rămas.

duminică, 11 ianuarie 2015

Tot, din nimic

Dintr-un nimic te naşti în gândul meu
Şi mori de vânt mi-l macină uşor
În nori dispari şi reapari mereu,
Şi eşti detaliu, umbră şi decor.

Lăsând o urmă prinsă-n depărtare,
Plecând, îngheţi şi timpul ce-a apus,
Dar redevii o lacrimă de soare,
Ce dă contur cuvântului nespus.

Când inima-ţi e mare-nvolburată
Privirea îţi coboară în abis,
Mă-ntreb de-ţi e iubirea înecată
Sau doar te-ai adâncit prea mult în vis?

Mă pierd în ceaţă ca o destrămare
Că nu am argumente de ajuns
Să motivez că altceva mă doare
Nu simplul fapt că nu găsesc răspuns.

Şi îmi sculptezi un suflet şi mai dur
Din stânci ce le-ai lovit adeseori
Să mă obligi ca încă să îndur
Prea multa-ţi risipire de culori.

Îmi țeşi bucăți de suflet din cuvinte
Să poţi să simţi că sunt din nou întreg,
Astfel să pot să îmi aduc aminte
Că n-am motiv prezenţa să ţi-o neg.

Car după mine munţi de renunţare
Şi zbuciumul abia de-l mai ascund,
Mi-e pasul o continuă-ntrebare
Care nu-mi lasă timp să îmi răspund.

Și scriu, brodându-mi doru-n poezie
Să nu mai simt povara ce o port,
Tot ce e scris ţi se închină ţie,
Eu, de durere, nu mă mai suport...

Iubirea ta pe suflet îmi e cruce,
Aştept şi aşteptând mi-e tot mai greu...
Păcat de e, eu ştiu că îl pot duce...
Să mi te dea, îl rog pe Dumnezeu.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Ne-am regăsit...

Ne-am regăsit în apă, în pământ,
În amintiri de arşiţe şi ploi,
Într-un banal, şi-al tuturor, cuvânt,
Ca să trăim această viaţă-n doi.

Ne-am regăsim în formă de sărut
Pe mal de vis în care am mai fost,
Când peste noi ningea tot ca-n trecut
Și iernile-ntru tot îşi aveau un rost.

Un val de nesfârşite-mbrățișări,
Ivite din porniri, ca orice val,
Ne da răspuns atâtor întrebări
Ce până-atunci aveau efect fatal.

Ne-am regăsit în visul ce-a fugit
Din lumea-n care stelele-s copii,
Şi ne-a fost dat să ştim că ni-i sortit
Să fiu al tău şi tu a mea să fii.

Ne-am regăsit într-un colind uitat
Sub urmele de paşi desculţi, prin ger,
Din iernile când tot ne-am căutat
Avându-ne, nicicând uitat, reper.

Fulgi de zăpadă peste noi s-au nins,
Aripi ne-au dat şi ne-am pornit în zbor
Spre înălţimi şi largul necuprins,
Spre pururi veşnicia vecilor.

Ne-am regăsit ca apă şi pământ,
Eu foc fiind, coborâtor din cer,
Tu aer curăţit printr-un cuvânt
Care-a-ncălzit al iernii, veşnic, ger.

vineri, 9 ianuarie 2015

Dar din dar

Ninge cu fulgi fără zăpadă
Aşa cum nu ne-am aşteptat,
E dat ca nimeni să nu vadă
Că iarna ni s-a-ndatorat.

Mă uit cum frigul te îmbracă
În mantii albe, străvezii,
Cum înfloresc sub promoroacă,
Din ochii tăi arzând, făclii.

Ninge a mare bucurie
Şi-a basm cu totul împlinit,
Tu-mi spui, dorindu-mi-te, mie,
Că ninge-aşa cum ţi-ai dorit.

Lumina-ţi e de stea polară
Şi glasu-ţi unduieşte blând,
Privirile spre ceruri zboară
De tine sunt, firesc, flămând.

Ninge esenţe de idee
Din floarea gândului curat,
Când mă doreşti ca şi femeie,
Şi-ajungem să mă ai bărbat.

Pe lângă noi cad fulgi din vise,
Te gust şi gustu-ţi e nectar,
Ne-au fost atâtea interzise,
De-acum ne suntem dar din dar...

joi, 8 ianuarie 2015

Testament de trubadur

Cât am putere scriu, încet,
Poemul ultim... Un crâmpei...
Am doar o urmă de regret
Că mulţi, pe formă, pun temei.

În lumea plină de arici,
A celor ce se vor poeţi,
Am fost cândva un vârf de bici
Şi-am pus coroane de scaieţi.

Vă scriu din nou cu vers fugar,
Direct şi fără-nflorituri,
Un gând al celui ce, hoinar,
Dă înţeles la aventuri.

Mă las ca semn, mă pun accent,
Nehotărătelor idei
Ca, readuse în prezent,
Să-şi aibă rosturi şi temei.

Iar dacă par cam istovit,
Ori câteodată sunt bufon,
Mă las citit, las la citit,
Urme de vârfuri de creion.

Că văd şi umbrele trecând,
Dinspre prezent înspre trecut,
Ori ceea ce au alţii-n gând,
Nu-i un secret, este ştiut.

Noapte de noapte, zi de zi
Am ars al lacrimilor scrum,
Tot încercând a regăsi
Motive mersului pe drum.

La urma-urmei, toate trec,
Chiar şi o stea plânge de dor,
Ca om venit-am, ca om plec,
Ca să ajung cândva să mor.

Nu mai vorbesc de moşteniri,
Nu-i cazul în acest moment,
Când, revenit din rătăciri,
Las doar cuvântu-n testament.

miercuri, 7 ianuarie 2015

Poartă de drum

Prin gânduri, fără rost, mă plimb
Îmi caut amintiri pierdute...
M-am încurcat şi eu în rute,
Crezând în omenescul nimb...

Mă prind în jocuri de idei
Și paşii-i simt călcând pe jar,
Mai uit de timp, nu am habar
Că sar in jurul meu scântei.

Mă-ntorc la porţi de amintiri
Amestecând tăceri şi gânduri,
Mereu rămase printre rânduri,
Ca semn al unei mari iubiri.

Îmi dau crezare, căutând,
Pământul care să nu-mi fugă,
De sub picioare când o rugă
Înalţ spre ceruri, suspinând.

Mai reclădesc un vis de zbor
Din roua unui vers pierdut,
Rămas mereu necunoscut,
Dar spre înalturi privitor.

Eu l-am uitat, el n-a uitat
Nici de uitare nu m-acuză,
Ba chiar îmi caută o scuză
La toate ce s-au întâmplat.

Fac paşii mici, forţat vioi,
Cum nu mi-e firea mea lumească,
Lăsând pe ei să definească,
Mult prea uitatul pas în doi.

Privesc în sus, mai mult în jos,
Trecutu-l văd, s-a colbuit,
În sensul lui s-a rostiut,
Mi-e mie, azi, fără folos.

Mă duc, mă-ntorc, şi ocolesc
O poartă ce se vrea deschisă,
O ştiu, că-i prin destin promisă,
Şi-i sunt dator să o găsesc.

marți, 6 ianuarie 2015

Ca tine, nimeni...

Mai ştii cum a-nceput povestea noastră?
Ţii minte ploaia ce bătea-n fereastră?
Tu mă doreai de-a pururea în tine,
Spuneam că tot ce sunt îţi aparţine...

Nimeni, ca tine, n-a ştiut să-mi spună,
Că viaţa-n doi înseamnă împreună,
Şi să deschidă porţi prea des închise
Spre fantezii obraznice, spre vise...

Şi nimeni nu a vrut mai mult să vadă,
Să nu se lase aparenţei pradă,
Ochii, cu lacrimi, de tristeţi să-mi şteargă
Şi ceea ce pot fi să înţeleagă...

Te-am căutat o-ntreagă veşnicie
Să-mi fii îndemn de-a scrie şi-a tot scrie,
Să-mi fii speranţă, şi să-mi fii mireasă,
Motiv de reîntoarcere Acasă.

Azi, de mă uit în urmă, îți pot spune
Că te-așteptam să vii ca o minune
Te-ai coborât în viaţa mea din vise,
Chiar dacă mi s-a spus că-s interzise.

Nimeni, ca tine, nu a vrut să ştie
Durerea care naşte-o poezie,
Azi ştii... E drept să spun, şi se cuvine,
Că nimeni nu s-a vrut a fi ca tine.

luni, 5 ianuarie 2015

Secundă din destin

Ţi-am sărutat, în zori de zi, o pleoapă,
Şi-am prins pe buze şi suspinul tău,
Şi plânsul ce-ar fi dat să se înceapă
Ca nu cumva să-ţi facă vreun rău.

Ţi-am sărutat căuşul palmei tale
În care m-ai păstrat fără să ştiu
De când, în vis, ne căutam o cale
De-a reveni-n destin, într-un târziu.

Şi tot venind, de dincolo de vreme
Pierduţi de lume şi de negăsit
N-avem nici un motiv de a ne teme,
Urmând un crez etern şi nerostit.

Am sărutat privirea unei clipe
Ce-n zâmbetul trezirii s-a ivit,
Vestind sfârşitul marilor risipe,
În care mult prea mult ne-am irosit.

Am sărutat secunda efemeră
Şi ţi-am jurat că o păstrez mereu
În cartea care stă pe raft, stingheră,
Şi-n ea e scris destinul tău şi-al meu.

duminică, 4 ianuarie 2015

Cândva, curând

Am scris un vers şi l-am simţit că doare,
Venea cu amintiri din viitor,
Se coborau pe razele de soare
Dându-mi motiv să simt că îmi e dor...

Păşesc în gol, absenţa îmi ucide
Privirea ce se pierde în văzduh,
Cuvintele mi s-ar părea stupide
De-ar fi să scriu, lipsite fiind de duh.

Când eşti departe nu prea îmi rămâne
Decât un drum spre orizontul mut,
Cu pas bizar și fără nici un mâine,
Înaintând absurd înspre trecut.

Cuvântul, azi, măsoară depărtarea
Şi timpul ce se pierde, rătăcind,
De-aceea tac, dar îţi ascult chrmarea
Şi te aştept, ştiindu-te venind.

Pe alte drumuri n-am plecat vreodată,
În fiecare gând te-am aşteptat,
Povestea ne va fi adevărată
Cum azi ne este tot ce s-a-ntâmplat.

Versul e scris şi scris e să rămână
Brodat cu fir de gând pe-un colţ de cer,
Îl vom citi ţinându-ne de mână
Seduşi de-al vieţii, neuitat, mister.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Ca Nero...

Precum făcut-a Nero, câteodată,
Aş vrea întregii lumi să îi dau foc,
Din temelie să se ardă toată
Ca să se poată face alta-n loc.

M-am săturat de cei ce văd lumina
Ca ceva ireal şi insipid
Şi-n lipsa ei ascunsă-i toată vina
Celui tiran... şi-s alţii puşi la zid.

Ne închinăm, cu multă nepăsare,
Impuselor, lumeştilor criterii,
Şi tot servim idei complementare
Celor ce-n drum ne pun numai mizerii.

De cei ca Cezar este lumea plină,
Şi Cleopatra încă e un mit,
Dar vinovaţi sunt cei fără de vină
Că pot trăi-ntre muchii de cuţit.

Îmi vine să-i dau foc, să văd cum arde,
Cum pulberea se face praf şi fum,
Cum cad blazoane şi dispar stindarde,
Şi amintirea lor dispare-n scrum.

Nu-s mulţi cei care vor să înţeleagă
Că nu-i nimic la voia întâmplării,
Că-i un cazan în clocot lumea-ntreagă,
Pusă mereu sub semnul întrebării.

vineri, 2 ianuarie 2015

Autograf şi formă

Eu nu mai am pe nimeni, ştiţi şi voi
Sunt rătăcit prin viscole şi ploi,
Şi ştiţi şi câtr vorbe se aud,
Când dau de ştire adevărul crud...

În umbra mea cuvintele-mi adun
Şi ceea ce-i de spus, în scris, tot spun,
Chiar dacă zac sub maldăre de praf
Şi-s, pentru mulţi, doar un autograf.

Din vorbă-n vorbă trec şi pun accent
Pe adevărul ce îl simt absent,
Şi-mpart pe doi, din când în când, la doi...
Absurdul cert al vremurilor noi.

Când despre vremuri vechi îmi amintesc
În juru-mi doar tăcerea o găsesc,
Nu mai vorbesc, am timp destul să scriu...
Oricum, destule las pe mai târziu.

Spun multe-n vorbe greu de înţeles,
Neacceptând absurdul ca progres,
Şi nici nu sunt adept consensual
Mereu prezentului discurs banal.

Tot ce-am trăit îmi este amănunt
Cu care definesc ceea ce sunt,
Viaţa în minte-mi scrie olograf
Eu doar redau, semnând, autograf.

Cândva ploua, şi astăzi o doresc,
Chiar dacă-i rece pot să o-ncălzesc,
Mă simt o formă de gheţar topit,
Mult prea bătrân şi reîntinerit.

joi, 1 ianuarie 2015

Iremediabilul himeric

Mă-ntreb de-ai fi uitat aşa curând
Promisiuni ce le-am făcut în anii
Demult trecuţi, puţin înţelegând
Că-n toamnă, totuşi, goi rămân castanii...

Ne întrebam cum urcă în văzduh,
Atrase de al zborului miraj,
Frunze mânate de un straniu duh
Pierzându-şi al finalului curaj.

De când te caut unde n-am ajuns
Cu paşii obosiţi de-atâtea toamne,
Ca să găsesc măcar un vag răspuns
Atâtor întrebări… Dar unde, Doamne?

E-atâta-ndepărtare între noi,
Real trăim doar visul repetabil
Suntem înstrăinaţi şi-n suflet goi,
Şi ni-i trecutul iremediabil.

Să mă opresc? În care anotimp
Vom regăsi o nouă primăvară,
Când nu vom fi cu viaţa-n contratimp,
Şi nu o vom privi-o ca povară?

Tu mă mai ştii? Mai poate vorba ta,
Să dea-nţeles trăirii ce-o aveai
Când prin simţire binecuvânta
Şi deschidea o poartă către rai?

Am întrebări dar n-am nici un regret,
Durerile-au murit sub anestezic,
Uitarea-mi e îndemn şoptit, discret,
Să plec dintr-un trecut acum himeric!