E iarnă și sunt tot mai pesimist,
Mă rătăcesc prin gânduri, văd departe,
Ceaţa e grea de parcă plouă trist,
În ceruri felinarele sunt sparte...
Speranțele au şi acum culoarea
Trecutului rămas în amintiri,
Şi neschimbată-n suflet e valoare
Prea mult neamintitelor iubiri.
Ştiu c-am gustat puţină veşnicie...
Urcam spre creste pe pereţi de stânci,
Şi am primi ca daruri apă vie
Să urc, de cad, din râpele adânci.
E iarnă şi-mi privesc melancolia
Ca umbră pe-al zăpezii alb curat,
Care-mi trezeşte-n noapte insomnia
De care m-aş fi vrut demult uitat.
Mi se se sufocă-n ger, de dor, dorinţa
În marea-mi renunţare la prezent,
Lovită fiind de jocul de-a voinţa
De-a fi tăcut şi, într-un fel absent.
Nici nu mai ştiu dacă mai simt căldura,
Ori mă invinge un absurd orgoliu
De-a-mi depăşi, prin nostalgii măsura,
Şi-a-mi fi tristeţea leac şi purgatoriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu