Un veac de eternitate

Dinspre neuitare, înspre neuitare, Violetei

Nu ştiu cum trece o eternitate,
Dar mi se pare că-i trecut un veac
De când privirea ta îmi era leac,
Lăsând dorinţa ta să mi se-arate...

De zilele-nsorite sunt departe,
În vise doar văd cerul înstelat,
Dar dacă ceaţă nu-i, doar innorat,
Ştiu că departe încă sunt de moarte.

În fiecare noapte mai suspină
Un gând întors din drumu-i spre trecut,
Sedus de vraja primului sărut
Prin care m-ai iertat de orice vină.

Mi-ai fost voinţă de a fi cuminte
Printr-un cuvânt şoptit, înălţător...
Surprinşi de al dorinţelor decor,
Ne-am strecurat afară din veșminte...

Vântul furtunii fruntea îmi atinge
Şi-l simt făcându-şi drumuri în ocol,
Dând de-nţeles că-n juru-mi e mult gol,
Şi că nu simt nici iarna că mă ninge.

Mă mai întorc la umbra părăsită
A unui "eu" ce încă n-a pierit,
A celui ce mai ştii cum te-a iubit,
Fiindu-i leac pe zi şi-n nopţi ispită.

Şi tot mai cred că dragostea-i miracol
Ce trece viaţa de orice obstacol...