miercuri, 31 august 2016

Povestire prin gând

E toamnă iar, la fel ca altădată,
Plouă mărunt şi chiar şi ceru-i ud,
Dunărea curge, curge-nvolburată
Dându-mi răgazul gându-mi s-aud.

Şi îmi aud povestea care-n minte
Păstrază prima şoaptă, când mi-ai zis,
Să fie şi în fapte, ca-n cuvinte,
Aşa cum, singuri, vieţii ne-am promis.

Te-aveam în fața mea, nerăbdătoare,
Simţindu-mă de tine doritor,
Şi-mi era clar că aşteptarea-ţi doare,
Şi-ţi era clar că, de-a trăi, mi-e dor.

Tăcerea-ţi de-nceput încă îmi spune
Cât de real a fost întâiul pas
Lăsându-mă să simt că-mi eşti minune
Şi-n tine să mă ştiu, pe veci, rămas.

Prin amănunte noaptea mi-e întreagă,
Cu toate câte-au fost de repetat
Ca dat motiv trăirii să-nţeleagă
De ce aşa, şi-atunci, s-a întâmplat.

Şi, întru totul, ziua următoare,
Cu tot firescul ei, limitativ,
Ţi-a fost, mi-a fost, prin faptă-nălţătoare
Spre mai departe, drept, şi sfânt, motiv.

Iar când va fi să fie, altă dată,
Un altă dată nicidecum prea rar,
Te voi privi, la fel, neîmbrăcată,
Şi ne vom fi acelaşi dar din dar.

luni, 29 august 2016

Ai ani puțini...

Ai ani puţini... Chiar încă eşti copilă,
Puştoaico, uneori, în joacă-ţi zic,
Când mâna-ţi prind, febrilă şi fragilă,
Şi te privesc... şi nu mai zic nimic...

Te văd privind prin razele de soare
Şi ochii-ţi sunt un cer înalt, senin,
Din care te cobori încrezătoare
Că, pentru noi, doar vremuri bune vin.

Pe frunte-mi vezi, brăzdată de tristeţe,
Trecute clipe care încă dor,
Şi-ți spun că ele-s semn de bătrâneţe,
Dar tu, zâmbind, mă faci nemuritor.

Ai ani puţini... spun mulţi şi au dreptate,
Dar prin trăiri pe toţi îi contrazici,
Ţi-e gustul un izvor de voluptate
Când trupul dăruirii ţi-l dedici.

Motive-mi dai mereu de regăsire
Când sânii-ţi tari sub pieptu-mi se strivesc
Şi coapsele-n rotunda lor zvâcnire
Simţiri de neuitat îmi dăruiesc.

În plină noapte, pântecul fierbinte,
Mă face, iar, de tine doritor,
Iar tu-mi şopteşti că-i vremea să ţin minte
Că-n veci mă vrei al tău nemuritor.

Ai ani puţini... şi eu îţi spun, în taină,
Când mi te vrei ca drum fără sfârşit,
Uitând să îţi mai ai o altă haină
Din miez de noapte până-n răsărit.

Timp nu mai am de gânduri rătăcite,
Ori de-ntâmplări trăite pe ascuns,
Că-n tine simt eternele ispite
Şi spun că-mi eşti, doar tu, îndeajuns.

Şi când, uitând de ale lumii spuse,
Priveşti, mereu, departe-n viitor,
Îmi ceri să-mi las pornirile seduse
De visul de a fi nemuritor.

Ai ani puţini... te-arată dimineaţa
Când în tăcere somnul ţi-l privesc,
Şi-un zâmbet cald îţi luminează faţa,
Iar eu, în gând, îţi spun că te iubesc.

marți, 23 august 2016

Măsura de teamă

Voi, cei de-acum, ce nu aveţi măsură,
Şi nu ne daţi răgaz să mai trăim,
Ne daţi modelul traiului în ură,
Dar vă doriţi mereu să vă iubim...

Tot ce-am avut ne-aţi luat, cu nepăsare,
Chiar şi de-al nopţii vis ne-aţi sărăcit,
Voindu-ne plecaţi în lumea mare
Pentru un trai mai bun şi mai cinstit.

Voi ne-aţi vândut şi glia şi credinţa,
Ca să uităm, de tot, ce neam am fost,
Minciuna şi hoţia vă e ştiinţa,
Prin care căutaţi s-aveți un rost.

Şi am plecat... Plecaţi fiind, ne doare
Că altul ni-i şi cerul şi pământul,
Plânsul şi râsul nu mai au culoare,
Stâlcite sunt, şi-aşa ni-i şi cuvântul.

Durerea a rămas să ne unească,
Trăind sortiţi de false declaraţii,
Ca alţii cu dispreţ să ne privească,
Vânduţi fiind pe multe generaţii.

Ne e durerea rană în conştiinţă,
Că prea ușor la lupta-am renunţat,
Că fraţii ne-am lăsat în umilinţă
Şi mult prea mult de viaţă am uitat.

Ne-am prins în jocul timpului din urmă
În care nu mai ştim ce căutăm,
Strângându-ne ca vitele-ntr-o turmă
Doar ca s-avem o pâine să mâncăm.

Ne dați speranţe, ne doriţi aproape,
Când norii par furtuni a prevesti,
Când valuri mari se poate să vă-ngroape,
Şi vă e teamă că puteţi pieri.

Acasă-n ţară gândul ne mai cheamă,
Sperând a ne întoarce într-o zi,
Sperând că vom trăi, fără de teamă
Ca să putem, în linişte, muri.

Dar orişicât, speranţa, ni-i de mare,
Temeri avem şi vom avea mereu,
Teamă ne e, că voi, la disperare,
O să ni-l vindeţi şi pe Dumnezeu...

duminică, 21 august 2016

Bocet pentru timpul vieții

Spun, de mult, că timpul vieţii moare,
Că doar lui şi-a mai rămas motiv
Şi trăieşte-n marea-nsingurare
Ce-l arată mai mereu pasiv.

Şi-a rămas în urmă, rătăceşte,
Căutând prin arşiţă, ori ploi,
Prea naiv, crezând că regăseşte,
Vadul revenirii printre noi.

Noi fugim, crezând că e mai bine,
Inventând măsuri peste măsuri,
Ca să ştim că totul ne-aparţine,
Prin esenţa marii anverguri.

Timpul vieţii moare şi, pe moarte,
E şi rostul nostru de-a trăi,
Că reperul lui spre mai departe
Nu-i legat de viaţa zi cu zi.

L-am lăsat ca pradă prea uşoară
Fricii de-a trăi ce ne e dat,
Tot voind, cumva, să nu ne doară,
Afundarea noastră în păcat.

Azi se-întâmplă multe, mult prea multe,
Când prea rar sau des şi mult prea des,
Hăituit de tragedii oculte,
Omul n-are cale de ales.

Dar, şi-așa îşi poate-avea dorinţa
De-a-nţelege totul pe deplin,
De a-şi regăsi în el credinţa
Şi a-şi merge drumul prin destin.

sâmbătă, 13 august 2016

Închipuiri parazitare

Viaţa de-acum devine parazită,
Cu mintea tot mai mult o-ntruchipăm,
De simţuri şi trăiri mereu uităm,
Pierzând-o între logic şi ispită.

Ne forfecăm principii şi devize,
Tot alergăm spre multul nicăieri
Şi ni-i cultura cumul de păreri
Zvonit instictuale analize.

Visăm iluzii inventând dileme,
Prinzându-ne în jocul lor banal
Care ni-l vrem a fi firesc, real,
Ca să uităm, datornici, de probleme.

Ne-nchipuim a fi, cu bune ştiinţe,
Mai mult decât suntem, cei mai corecţi,
Şi, pe de-asupra, excelenţi, perfecţi
Înnobilaţi de marile credinţe.

Căutători suntem şi vrem lumina
Ce prin dorinţe-o tot redefinim,
Ca să putem să învinovăţim
Pe cei nevinovaţi că poartă vina.

Găsim motive când n-avem motive
De-a ne mândri că suntem bravi eroi
Într-un prea cinic, fratricid, război,
Mimând un rol al grijii colective.

Parazităm... Nimic nu ne mai pasă,
Când noi nu suferim, totu-i firesc,
Încredinţaţi că tot ce e lumesc
Ne face viaţa bună şi frumoasă.

joi, 11 august 2016

Falsa caducitate

Puţină e lumina...
Şi plouă în neştire
Şi ploaia-i tot mai tristă
şi tristă-i viaţa noastră,
E cert că lumea-i altfel,
lipsită de iubire,
Nici Dunărea din cântec,
nu-i, cum s-a spus, albastră...

Tot mai săracă-i ţara
şi traiul tot mai greu
Şi chipul ei de-o vreme
în tot mai rău se schimbă,
Vândută-i şi-mpărţită,
mereu şi tot mereu,
Că mă şi mir că încă
vorbim aceeaşi limbă.

În satele câmpiei
nu prea mai sunt ţărani
Şi mulţi îşi vând pământul
striviţi de sărăcie
Prea prinşi de febra lumii,
ce-n goana după bani,
A cam uitat că munca
aduce bogăţie.

S-au pustiit cam toate,
şi toate s-au vândut,
Mormane de gunoaie
sunt marile uzine,
Speranţa de mai bine
e gândul absolut
Ce în trăirea vieţii
pe cei mai mulţi îi ţine.

Falsificând firescul,
normalu-i anormal
Cozi de topor bat toaca
ce cheamă la-nchinare,
Şi cei dintâi aleargă,
în mod paradoxal,
Bogaţii, cu dorinţa
renumelui mai mare.

Dezordinea e cruntă,
credinţa gând mărunt,
Cei tineri n-au repere
ci doar un gând de ducă,
Nici nu mai ştim strămoşii
ce-au fost, pe unde sunt,
Istoria-i uitată
şi, decretat, caducă.

luni, 8 august 2016

Idei fără temei

De-o vreme bună... azi îmi dau eu seama...
M-au copleşit prea multele idei...
Venind fără de veste au dat iama
Făcându-mă să cred că-şi au temei.

M-am prins în jocul lor uitând să-mi pese
Că viaţa mea mi-o las fără reper,
Sau că în jurul ei le las să ţese
Un orizont banal şi efemer.

Crezând în ele, am crezut că-i bine
Să pun orice altceva-n locul meu,
Şi că mai pot găsi, printre ruine,
Un vis ori gând, de-a pururi panaceu.

Mi-au dus şi gândul, nu mai ştiu pe unde,
Şi l-au lăsat pierdut de înţeles,
Dându-i motiv să-nveţe a-mi răspunde
Vădit absurd şi plin de interes.

Am şi uitat că, totuşi, timpul trece,
Iar drum nicicând nu-şi face şi-napoi,
Fără să aibă-n gând să şi disece
De ce decad dorinţele-n nevoi.

Mi-am luat model prea multa-ncurcătură
Al rostului ce abia era zvon
Ce nu-şi avea nici sens şi nici măsură
Dar se vroia speranţei etalon.

De-o vreme bună... mult prea multă vreme,
M-au compleşit, fără motiv idei,
Şi m-am trezit găsind mereu probleme,
Uitând să dau trăirilor temei...

duminică, 7 august 2016

Feeric și celest

În trupul tău, exotic şi fragil,
Îmi spui că se petrece o minune,
Că, revenind în tine din exil,
Menirea-ţi e motiv de rugăciune.

Un gând feeric şi un fruct celest
În pântec îţi dă semn de încolţire,
Dându-ţi speranța pragului onest
Ce îl vei trece întru împlinire.

Va fi dovadă că un strop de cer
Rămâne-va etern în urma noastră
Ca semn că rostul nopţii-i efemer
Dar nu-i la fel când noaptea e albastră.

Acum ai semn că timpul s-a oprit
Ca tu să-ţi crezi esenţa ta divină,
Redobândindu-ţi rostul hărăzit,
Sămânţa vieţii prinde rădăcină.

Ţi-ai tot dorit, rostind prin gând şi grai
Că tot mereu, de-ar fi şi-o veşnicie,
În carnea ta şi-n sânge să mă ai
Şi ca pecete urma mea să-ţi fie.

Eternizând o faptă prin cuvânt,
Din şirul lung al celor întâmplate
M-ai nemurit al vieţii pe Pământ
Şi ţi-ai redat deplina libertate.

sâmbătă, 6 august 2016

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

joi, 4 august 2016

Vărsare de cer

De-o vreme-ncoace, cerul,
coboară pe pământ,
De-o vreme-ncoace,
norii, mereu aleargă-n vânt,
Şi curg, vărsând înaltul,
rupând orice zăgaz
De nu-i mai dă nici ierbii,
de înverzit, răgaz.

Dezlănţuite ape
se-adună de pe dealuri,
Săpând imense vaduri
cu mult prea joase maluri,
Şi-şi ies mereu din fire,
prea pline de noroi,
Făcându-ne să credem
în vremuri de apoi.

În urma lor rămâne
mai totul răvăşit,
Pământul, în băltire,
de toate sărăcit,
Ogoarele-şi pierd rodul,
şi rostul nu-şi găsesc,
Se crapă, arse-n soare,
sau se înţelenesc.

Chiar şi în miez de iarnă
se varsă ploi din cer,
Ducând înspre poveste
prea-mult temutul ger,
Şi-alunecă pământul
de ape-ngreunat,
Simţindu-se nesigur
şi dezrădăcinat.

Iar noi suntem ca frunza
ce-şi cere-al vieţii drept
Şi-încearcă prin furtună
să ţină, morţii, piept,
Privim înspre înalturi,
spre stele visători,
Sperând că nu mai plouă,
că norii-s trecători...