Întoarcerea-n imperativ

Te-ai pierdut, te-ai rătăcit prin viață...
Despre viitor de mult ți-am scris,
Când, zărind în juru-ți munți de ceață,
Tu plecai, precum ziceai, în vis.

Drumul ți-l voiai cu perspectivă...
Eu degeaba-m spus că nu-ți e clar,
Că te duci, haotic, în derivă,
Și-ți consumi dorințele-n zadar.

Ai plecat și n-am știut de tine,
Doar mi-erai, din când în când, un semn
Ce-l gândeai a fi motiv de bine,
În speranța că-ți va fi îndemn.

Ți-ai impus, ca țel, simpla idee
De-a avea al lumilor motiv
Ce te văd doar altfel ca femeie,
Cu accente pe imperativ.

Azi te regăsesc și amănunte
Se refac din minimul știut,
Învelindu-ți tâmplele cărunte
Cu absurdul lui nebănuit.

Nu-mi vei spune, poate, niciodată
Cât te-ai întrebat de ce-ți lipsesc,
Dar citesc în lacrima-ți bogată
Că-ți revii pe vadul tău firesc.

Urmele nicicând nu se vor șterge,
Ele-n sine au deja destin,
Înainte-ți vor voi s-alerge,
Pe alt drum, haotic, clandestin.

Te-ai pierdut... E cruda constatare
Ce îmi dă trăirilor motiv,
Nu mai am tăceri în așteptare,
Faptele ne vor, imperativ!

Divinul omenesc

Străine-mi sunt dorințele lumești,
Deși nu sunt deloc străin de fapte,
Iar când te simt cum ești și cum trăiești,
Îți scriu , scrisori, mereu în miez de noapte.

În grabă scriu de parcă un motiv
Rămas din vieți ce ni le știm trăite,
Mă face să îți spun, imperativ,
Că prea mergem pe drumuri ocolite.

Departe-s eu, departe ești și tu,
Dar ceva, ce nu știm, ne ține-aproape
Urmând să-l știm când ne va fi atu
Când în trăiri o noapte-o să ne-ngroape.

De-aș spune tot, și asta nu mi-e greu,
Ne-ar fi cu totul viața mai ușoară,
Dar legea-i dată chiar de Dumnezeu,
Și-i minții mele mult superioară.

E dat să fie, cândva, zi de zi,
Să-mi fii motiv de vise și dorințe,
Voindu-ți zorii cei ce vor vesti
Pragul trecut al marii biruințe.

Sânii-ți rotunzi îi văd, parcă-i revăd,
Și-n palme simt eterna lor căldură
Ce-mi sunt, mereu, cum iarăși întrevăd
Îndemn de vers și faptei uvertură.

Și când pe coapse mâna-mi, lunecând
Dă clar răspuns ideii de-ntrebare,
Ce dinspre vieți trecute-ți vine-n gând,
Tu ți-o păstrezi spre alta, următoare.

De-ți spun cumva ce vremuri vor veni,
Nu-ți căuta idei de-mpotrivire,
Din viața ta nu poți prea mult lipsi,
E dreptul tău la pace și iubire.

Prietenie cu singurătatea

Singurătea-mi e prieten bun
O simt că îi sunt drag și mă răsfață,
Spunându-mi c-avem ceva în comun,
Zi după zi, în prag de dimineață.

Mă știe că n-am cum să o refuz,
Că o accept chiar și-n intimitate,
Și când în glumă-mi zice că-s ursuz
Eu o întreb de cât să-ndure poate.

O iau cu mine, peste tot o plimb,
Pot spune chiar că este mult umblată,
De amintiri, în noapte, facem schimb,
Chiar mă și mir cât e de cultivată.

Oricât aș vrea s-o mint sau s-o înșel,
Ea stă aproape, blândă, răbdătoare,
Ba chiar acceptă viața în alt fel,
Știe și ea cât e de schimbătoare.

Schimbări de fac, nu-și are pas grăbit,
Efectele, din umbră, urmărește,
Și chiar mi-arată punctual, țintit,
Când așteptarea-n vorbe nimerește.

Și cum nimic nu-i vine-a sta în loc,
Revine și nimic nu-mi reproșează,
Eu îi mai zic de gazul pus pe foc,
Când lângă mine, seara, se așează.

De veghe-mi stă când uit să mai veghez
Un gând ce s-a lăsat sedus de stele
Dându-mi putere să mă recreez
Știindu-mă, de mult, știut de ele.

La bine, ori la rău, prieten bun
Vorbesc cu ea când nu mai am cu cine,
Și tot pe ea furia mi-o răzbun,
Acceptă tot să-mi fie mie bine.

Sub cruce, preș

Aud vorbind pe mulți că duc o cruce,
De care siguri sunt că nu-i a lor,
Ori că, trecând în noapte o răscruce
Au fost împinși pe-un drum rătăcitor...

Îi văd plângând, spunând oricui i-ascultă,
Că nici nu știu ce drum au apucat,
Dar siguri sunt c-au mers o vreme, multă,
Simțind că toată lumea i-a uitat.

Vorbind de cruce, se privesc cu ură,
Dar cer a fi văzuți ca bravi eroi,
Ce lupte-au dus, de mare anvergură,
Fugind și de furtuni și de noroi.

Iar alții, plini de crasa aroganță
A celor ce nimic n-au împlinit,
Fac semnul crucii-n sens de ignoranță,
Văzând în cel cinstit doar un tâmpit.

Și-n vorba ce o vor a fi dovadă
Științei lor de lumile de sus,
Se circumscrie rolul de fațadă
Ce-l dau ideii prin cuvântul spus.

Pun laudei puteri nemăsurate,
Țipând idei de care n-au habar,
Chiar dacă, ucigând cu mâini curate,
Pe unii-i duc a trece în zadar.

Vorbind de cruce fac, din nesimțire,
Gesturi ce lasă sufletul pătat,
Mimând chiar surogatul de iubire
Celor ce văd perechea un păcat.

Cruci peste tot se pun și ele-arată
Că nimănui nu-i pasă de au rost,
Mulți cred că viața-i astfel mai curată
Când preșul pentru fapte-i adăpost.

Lume cu măști

Măști în juru-mi tot mai multe

Chipuri prea puține văd,

Doar ideile oculte

Mă ajută să-ntrevăd,

Cât de mare-i irosirea

Celor ce nu au, dar vor,

Rostul ce-l dă preamărirea

Umbrelor peste decor.

Lumea-i multă, lumea-i mare,

Tot mai mare-i, zi de zi,

Se fac și desfac hotare,

Unii vor a le urni,

Se dă lege după lege,

Ca și cum e ceva nou,

Și-i mai greu a se-nțelege

Ce se vede din birou...

Cât de mică-i buturuga

Nimănui nu-i e știut,

Când scăparea este fuga

Sau pasul pe loc bătut,

De-i în drum e ocolită,

Ori drumul este mutat,

Ca fiind divin menită

Semn că totu-i ruinat.

Timpu-și are și măsură,

Spun cei ce privesc la ceas,

Dând ideii anvergură

Cât să scape de impas,

Însă, când e să-l consume,

Întru propriul interes,

Fac doar vorbe și spun glume

Despre cum n-au de ales.

Unii la comandă uită

Ca să-și aibă clar motiv

De-a numi necunoscută

Trecerea în negativ,

Și așa-și caută forme

Ochelarilor de cal,

Când au șansa să-și transforme

Visele în pas real.

Libertatea e tradusă,

De cei ce vorbesc peltic,

Printr-o vorbă ce e spusă

Când de spus nu au nimic,

Teamă au că îi demască

Că nimic n-au înțeles

Și își pun chipul în mască

De om bun, de om ales.

Dobândă de fugă

De ce tot fugi, mințind, de-al vieții val
Și pui mereu idei în paranteze,
Tot renovând negate ipoteze
Dintr-un trecut ce-l știi a fi real?

Se-ntâmplă multe și te dau de gol,
Vin vești ce vin fiind fără de vină,
Făcând în jurul lor, mereu, lumină,
Lăsând minciuna fără staniol.

Dorințele de-ncerci să ți le-ascunzi
Nu se opresc în umbră de voință,
Se-adună toate-n unica dorință
De-a te vedea că-n lumi de vis pătrunzi.

Chiar dacă plânsul vrei să ți-l oprești,
Plătind minciunii încă o dobândă,
Când nu îți poți avea nici o izbândă
Îți dai motiv durerii omenești.

Nu-mi poți vorbi de vis, de infinit,
Când nu ai cum pleca nicicând departe,
Și nici de vieți de dincolo de moarte,
Cu gândul într-al zilei pas oprit.

Tot ai fugit și tot gândești să fugi
De conotații clar esențiale,
Reverberând în clipele reale
Când verbul a trăi îl tot conjugi.

Cu multe fugi convingeri ți-ai umplut
De-ai și ajuns să ieși la drumul mare
Prin vorbe-n care vrei să ai crezare
Că-ți este adevărul cunoscut.

Însă, în fapt, puținul e real,
Greu adunat și el, și doar în fugă,
Mulat pe vorba ce cuvinte-ndrugă
Banalități cu rol consensual.

Denominare prin simțire

De-atâtea ori mi-ai fost, în miez de noapte
Însemn de treceri peste calendar,
Voind să știi al nemuririi dar
Că tu-mi vei fi, precum spuneai în șoapte.

Spre zorii zilei te-am crezut grăbită
Când gestului nu îi dădeai valori,
Să nu ajungem timpului datori
Cu noaptea mai tot timpul nedormită.

Mi-a fost să văd că aparența-nșeală
Când doar privirea mai stătea-ntre noi,
Simțindu-ne arzând, cu totul goi
Și doritori cu mare îndrăzneală.

Grabă aveai, dar și avei motive
De care nu eram nici eu străin
Știindu-te fiind un dar divin
Ce nu-și voia trăirile fictive.

Timpul avea, în trecere, măsură,
Dar noi uitam s-avem măsura lui,
Când alerga, umbrindu-se, hai-hui,
Mizând pe omeneasca-i anvergură.

În tine mă-ncrustam în nemurire
Uitând de tot trecutu-mi ce mi-a fost
Drum printre lumi ce-mi defineau un rost,
Denomitat de clara ta simțire.

Și-n tine rămânând, treceam hotare
Redobândind pierdute amintiri
Ca să-nțeleg că marile iubiri
Se definesc prin clipe de-așteptare.

M-ai renăscut de după miez de noapte,
Dându-mi puterea miezului de zi,
Ca să accept că pot redeveni
Cel de-nceput, cel pus mereu pe fapte.

Antidot la regret

Ți-am spus să vii, nicicând nu e târziu
Cum niciodată nu e prea devreme,
În viața mea ce reazemă extreme,
Aș vrea, măcar venirea-ți, să n-o știu.

Nu-i important de-i noapte sau e zi,
Îndeamnă-ți gândul a avea grăbire,
Iar pașii lasă-i duși de-a ta simțire
Nu-ți mai găsi motiv de a-i opri.

Eu tot am zis, nu am ținut ascuns,
Vorbind de-atât de multa-mi așteptare,
O spun și-acum, din nou, în gura mare
Că niciodată nu mi-ești de ajuns.

Venirea ta-i un gest neapărat,
Nici ziua și nici noaptea nu-mi ajunge,
Singurătatea vieții să-mi alunge
Să fiu măcar cu viața împăcat.

Ziua își are timpul ei grăbit,
În umbră după soare se așează,
Iar seara totdeauna-ți reproșează
Că pe la ușa ei n-ai zăbovit.

Noaptea e mică e și nu-i am reper,
În nici un fel nu-l pot lua în stele,
Te-aș confunda, provindu-te, cu ele,
Când ochii mi-i privești privind spre cer.

Vino oricând, cu gând definitiv
Nu-ți ai alt rost în altă hotărâre,
Urcă uitând de orice coborâre,
Uită de gândul rolului pasiv.

Ți-am spus să vii, și, vino, îți repet,
Ce rost își are-atâta-ntârziere,
Și-acestă, prelungită, grea, tăcere,
Ce va ajunge, cândva, greu regret?

Refuz de podium

Puține-am spus, mai multe am de spus
Când vremea se va fi să se-nțeleagă
De ce absurdul de prea mulți se leagă,
De ce privesc mai toți în jos și nu în sus.

Când văd ce-a fost, fără rețineri, tac,
Prezentul, prin urmări, e-o vindecare,
Ce poate, acceptând, prin întâmplare,
Să își găsească, dintr-odată, leac.

Ce este clar, de văd a nu fi clar,
Îi pun un semn prin minime cuvinte
Și merg pe calea-i strâmbă înainte,
Lăsându-l să se zbată în zadar.

Peste atât nu vreau să mă complic,
În joc aduc idei preconcepute,
Sau despre drumuri încă nebătute
Ca să-mi permit să nu mai zic nimic.

Mereu mă iau de clipa de-nceput
Când viitoru-l văd în suferință,
Punând în frâu fireasca mea dorință
De-a defini prezentul prin trecut.

Nu vindec oameni ci, concret, idei
Ce-n mod absurd par singurele bune,
Voind mereu, mereu a se impune
Chiar dacă n-au nici logici nici temei.

Ar fi ușor să spun, să-mi fac alai
Din vorbe ce mi-ar fi lăudătoare,
Plusând prin argumete sfidătoare
Ca să arăt că-i duc pe toți în Rai.

Prefer tăcerea, spun cât e de spus,
De podium n-am în nici un fel nevoie,
Destul îmi este gândul ce, în voie,
Poate privi, oricând, oricât, de sus...

Prezent cu rost

Cu rost sunt azi, în viața ta, prezent,
De nu-nțelegi nu vin cu argumente,
Găsește tu idei sau elemente
Și pune-le, așa cum vrei, accent...

Nu-ți povestesc nimic, mă vezi că tac,
Nici referiri nu fac, deloc, la tine,
Te las să crezi ce vrei, că-i rău, ori bine,
Că-ți sunt otravă ori, cu totul, leac.

Tot ce e clar e mult prea greu să vezi,
Îți sunt deja, firesc, intrate-n viață,
Și nu mai vezi doar raze-n nori de ceață,
Clipă de clipă poți avea dovezi.

Al vieții mers îți e cu mult schimbat,
Și liniștea te face a-nțelege
Că mulți, în viața lor, fără de lege
Cu mori de vânt, pe seama ta, se bat.

Ceea ce știu, din vremuri de demult
Sunt sensuri fără șanse de tăgadă,
Dar niciodată steaguri de paradă,
Puse-n tipar de adevăr ocult.

Tu nu-ți aduci aminte, e firesc,
Ce ți-ai avut motiv pentru cuvinte
Ce au știut, spun azi, s-o ia-nainte
Să-mi facă drum, să nu mă rătăcesc.

Firescul bumerang

Tot ce facem înspre noi se-ntoarce,
Totul are preț, mereu plătim,
De speranțe viața brusc ne stoarce
Când, prea mult, uităm de ce trăim.

În balanțe punem, când ne trage
Câte-un semn spre pasul înapoi,
Dovedind că tot mereu ne-atrage
Umbra unei morți ce zace-n noi.

Îndrăznim priviri spre mai departe,
Pașii însă-s mici, ori chiar lipsesc,
Și ne temem tot mai mult de moarte,
Și de cei ce vise-și împlinesc.

Când lovim, pe cel ce ne lovește
Îl găsim ca parte din destin,
El, fără să știe, împlinește
Rolul lui de mesager divin.

Ni se-ntorc și faptele ce-s bune,
Vin la timpul lor, definitor
De-ntâmplări ce vor mereu a pune,
Rătăciții pași la locul lor.

Chiar nimic în umbră nu rămâne,
Toate au efect de bumerang,
Sunt, pe hotărârea lor, stăpâne,
Nu țin cont de nici un fel de rang.

Ocolire în detalii

Deja de mult îmi spun că-mi este dor
De-a te privi simțindu-te-mplinită,
Simțind și eu că visele nu mor
De nu decad în rangul de ispită.

Ispititoare ești, nu pot să neg,
Nici tu nu-ți poți nega-ntru tot făptura,
Când e s-aleg mereu te realeg,
Și caut, înspre tine, scurtătura.

Trupul privindu-ți doritor îl știu
De-a mă simți și de a fi fierbinte
Și-n plină zi, și noaptea, când, târziu
Pornirile ni-s fără de veștminte.

Detaliu-l ocolesc, cumva mă tem
De multele-i trăite argumente
Ce-n amintiri îmi sunt nu doar totem,
Ci și-adevăruri pure, fundamente.

Mă tot complac în vorbe fără sens
Voind a nu-mi ceda fără de luptă,
Când lipsa ta e ca un gol imens
Și mintea de prostii îmi e coruptă.

De dorul tău chiar uit că-ți este dor
De tot firescul nopții nedormite
Când nu-ți dorești să fiu șovăitor
Ca nemurirea să îmi poți promite.

Șansă de alegere

Acum deschide timpul o fereastră,
Poți, iarăși, cu motiv, să mă-ntâlnești,
Să fie ziua toată doar a noastră,
Iar noaptea spre-mpliniri să te grăbești.

Sortit ți-a fost să vezi de poți alege
Fără să-ți ai idei că vei greși,
Că n-ai să poți un rod bogat culege
De nu-nțelegi ce-nseamnă-a dărui.

Nimic nu s-a schimbat, aceleași fapte
Îți sunt măsuri de timp mereu pierdut,
Să-ți tot aduci aminte că-ntr-o noapte
Te-ai agățat de-un măsluit trecut.

Crezând himere, oameni fără minte,
Ce-și au mândria virtual stindard,
Te-ai îmbătat cu mult prea mari cuvinte
Orbindu-te cu masca lor de fard.

Acum e timpul tău, o șansă nouă
De-a câștiga un drum spre viitor,
Și de a rupe piedici pe din două
Ce-n loc îți țin speranțele... și mor...

Sunt undeva, de vezi, așa aproape,
Este destul numai un semn să dai,
Că-ți este la-ndemână să nu-ți scape,
În rătăciri, al viselor alai.

E doar o poartă, singulară-n formă,
Nu are că-i de-ntors, de răzgândiri,
De-o treci întreaga-ți viață se transformă,
Sub zodia eternelor iubiri.

Definitoria măsură

N-am pierdut nimic din amintiri,
Drum din ele-mi fac spre înainte,
Știu că remușcări am în priviri,
Fruntea-mi încruntată să-mi alinte.

Din senin, de multe ori, mi-e dor
De ceva ce vrea să se repete,
Și mă simt un simplu muritor
Definit de faptele concrete.

Uit de vise tocmai când visez,
Abia treaz le iau pe toate-n seamă
Conștient fiind că le urmez
Vreau, nu vreau, ideea lor mă cheamă.

Sunt un tot și-mi știu trecutul tot,
Și mi-l văd prin noul drum, prin fapte,
Arătându-mi dacă vreau și pot
Să devin un altul peste noapte.

Nu-s nimic mai mult, deloc altfel,
Tot trecutu-mi este mărturie
N-am avut și nu m-am vrut model,
Iar reproș de fac, îmi fac doar mie.

N-am pierdut nimic... Am adunat
Amintiri, idei, învățătură,
Și spun azi că timpu-i măsurat
Prin urmarea sa ca aventură.

Capit muscas

Lauda-ți e mare, mult prea mare,
Și-și dorește mulți lăudători,
Gândului dând sens de întâmplare,
Furt curat din vis de visători.

Pui idei pe false calapoade,
Nici chiar ție nu-ți e clar ce spui,
Dar dorința de suprem te roade,
Ei, și numai ei, te tot supui.

Cât de mare-i lumea n-ai idee,
Orizontu-l ai în jurul tău,
În povestea ta Calea Lactee
E, pentru lumină, ferăstrău.

Tu vezi tot, ai totul în vedere,
Știi oricărui gând să-i dai motiv,
Care de nu își are el putere,
Doar pe el îl crezi imperativ.

Și spui mereu că simți, că prin simțire
Îți e să știi ce-a fost și ce va fi,
Chiar dacă știi că minți întru neștire
Sperând că poți la nesfârșit minți.

Nu-ți încapi în tine, ai dorințe
De-a frapa, de-a fi mereu model
În virtutea propriei credințe
Că-n prostie toți sunt de un fel.

Totul este fard, fără esență,
Minimalizezi așa cam tot ce ești,
Laudă îți vrei cu insistență,
Și minciuna nu ți-o mai oprești.

Vorbe multe... restul e tăcere,
Împliniri puține, timp pierdut,
Chipul fad, avid după putere,
Ascunzând mereu un fad trecut...

Simplu, trecător

Eu sunt, prin viața ta, un trecător,
Tu asta vrei, dar nu vrei să-ți dai seama
Că-n fapte pui, mereu istovitor,
Absurdul ce se vede cum dă iama.

Puține-nveți, puțin ai învățat
Din toate câte-au fost să se întâmple,
Din tot ce-a fost și ce n-a fost curat,
Oricât ți-au nins, acum, zăpezi pe tâmple.

Cuvintele pot fi oricât de mari
Dar dacă n-au real acoperire,
Nu sunt stindarde ci doar cârpe-n pari
Ce pun naivitatea-n dezmorțire.

Răspunsul la-ntrebări nu-ți e răspuns
Când nu își are drum pe a ta cale,
Și-l judeci totdeauna pe ascuns,
Dându-i valoarea unor vorbe goale.

Nu vrei să vezi nimic, ceea ce cred
Nu are pentru tine importanță,
Nici important nu e că sunt biped,
Nici că spre mers am pururi cutezanță.

Îți spun, chiar mă repet când tot îți spun
Că te tot crezi prea sigură pe tine,
Și chiar de vezi că stelele apun,
Te vrei un miez al zilei care vine.

Rostul speranței, chiar elementar,
Stă mereu în cale, la vedere,
Poate, însă, gestu-i în zadar,
De nu-ți ai, spre împliniri, putere.

Toate se trec, și eu, ca trecător
Voi fi în viața ta peste o clipă,
Un simplu om, ivit întâmplător
În simpla ta alegere-n risipă.

Trecere prin treceri

Trecem mereu, suntem așa cam toți,
Suntem doar timp ce, fără de măsură,
Vede în fapte niște cinici hoți
Și le răspundem cu dispreț și ură.

Cu-avânt te treci, dar să te vezi nu vrei,
Îți spui doar vorba ce, firesc, te minte,
Crezând că poți să mergi doar prin idei
Spre un retoric, legic, înainte.

În viziuni există un reper
Fixat de-aceași logică puhavă,
Ce vede desfrânarea un mister
Al celui ce e bun și de ispravă.

Așa sunt multe și suntem și noi
Surprinși de un noian de argumente
Ce ne aduc în minte mari nevoi,
Prin simpla existență elocvente.

Și-s toate într-un fel ori în altfel,
Timpul pierdut e-ajuns a fi ispravă
Când mintea îi găsește scop și țel
Prin umpleri de pahare cu otravă.

Fixați într-un real determinist
Avem doar ipotetic tentative
De a privi trecutul optimist
Și viitorul prin alternative.

Totu-i normal și întru tot firesc
Când doar prin treceri visul iei în seamă
Și vezi că-n jur mai toate-mbătrânesc
Plătind, cu viața, trecerile-n vamă.

Finalul e final, nu-i cu retur,
Concret și dur, real prin definire,
Dar acuzat mereu că-i prematur
Netrecător și fără părtinire.

Dimineața, în priviri

Cu ochii dimineții te privesc,
Și te găsesc mereu întinerită,
Nu prea mai știu de pot să mă opresc,
Când știu ideea că-i deja pornită...

Te și întreb de ce te mai îmbraci,
Recunoscând că ești ispită dură,
Și nu e drept mereu să te prefaci
Că nepăsarea-ți e fără măsură.

Privirile îți fug cum mie-mi fug
Spre regăsirea razelor de soare
Ca ele să devină aprig rug
Arzând dorințe mult prea arzătoare.

Și-n fuga lor ajung să fiu grăbit,
Ajung să uit de-a somnului odihnă
Găsind altceva mult mai nimerit
De-a deveni pornirii mare tihnă.

În palme prind, la fel ca și în vis,
Sânii-ți porniți ușor în tresărire,
Ca început de drum spre paradis
Și spre fireasca vieții împlinire.

Timp nu avem și nu se vrea pierdut
În gesturi ce sunt mult ocolitoare,
Voind să am cu totul cunoscut
Supremul zămislit de întâmplare.

Și-n freamăt mi te pierd și regăsesc
Ieșindu-mi cu dorințe clare-n cale,
Șoptindu-mi sacadat să-mi definesc
Pornirile firesc principiale.

Iar când ajungem liniștii să fim
Model de reclădire din ruine
Prin omeneasca viață ne pornim,
Păstrându-mă, spre veșnicii, în tine.

Imposibila imunitate

N-am cum să fiu imun la tot ce văd,
Admonestându-mi dreptul de trăire
Al clipelor pe care le-ntrevăd
Marcate de fireasca-ți dăruire.

De Dumnezeu ți-i trupul dăltuit
Și fără-asemănare se arată
Că omenește nu-i de-nchipuit
Și nici n-a fost un altul, altă dată.

Pe coapse ochii grabnic îmi opresc
Și stau acolo clipă după clipă,
Făcându-mă mereu să-mi amintesc
De cum și tu te treci întru risipă.

Iar de privesc spre sâni nu pot să trec
Spre nici o altă cale, mai departe,
Forțarea notei e, din start, eșec,
Spre ei găsesc întoarceri și din moarte.

Și pântecu-ți devine corolar
A tot ce e fărâmă de idee,
Al trecerii de marele hotar
În trupul tău, fierbinte, de femeie.

Mă tot opresc, văzut sunt gânditor,
Știu eu, și numai eu, ce așteptare
Mă-mpinge a rămâne răbdător
Deși cu totul ard de nerăbdare.

Te tot privesc, aștept ceea ce-i dat,
Altfel nu are cum să,se întâmple,
Timpul își bate pasul apăsat,
Și ne așează graba lui pe tâmple.

Dar îmi vei fi din darul care ești
Și îți voi fi dorință împlinită,
Stindard eternității omenești
De Ceruri, cu menire, dăruită.

Definit de drum

De când mă știu sunt călător
Fără odihnă și prihană,
Că-s plămădit din drum, și dor,
Și lacrima ce-o simt sub geană.

Călătoresc în lung și-n lat,
Și sunt ca valul și-mi sunt malul,
Trecând cu greu neobservat
De cei ce-mi măsluiesc finalul.

Precum mă știu, și mă știu bine,
Prin zeci de ani fiind trecut,
Am învățat că-mi aparține
Dorința de necunoscut.

De când mă știu sunt doar pe drum,
Nu am odihnă, nici astâmpăr,
Colindător prin nori de fum,
Odihna caut să-mi răscumpăr.

Colind pe-ngustele poteci
Ce sunt urcuș până la stele
Lăsându-mă să fiu, pe veci,
Răscrucea gândurilor mele.

Și nu e zi, nu e nici noapte
Să stau măcar o clipă-n loc,
Drumul îmi e îndemn spre fapte
Făclie, flacără și foc.