Singurătea-mi e prieten bun
O simt că îi sunt drag și mă răsfață,
Spunându-mi c-avem ceva în comun,
Zi după zi, în prag de dimineață.
Mă știe că n-am cum să o refuz,
Că o accept chiar și-n intimitate,
Și când în glumă-mi zice că-s ursuz
Eu o întreb de cât să-ndure poate.
O iau cu mine, peste tot o plimb,
Pot spune chiar că este mult umblată,
De amintiri, în noapte, facem schimb,
Chiar mă și mir cât e de cultivată.
Oricât aș vrea s-o mint sau s-o înșel,
Ea stă aproape, blândă, răbdătoare,
Ba chiar acceptă viața în alt fel,
Știe și ea cât e de schimbătoare.
Schimbări de fac, nu-și are pas grăbit,
Efectele, din umbră, urmărește,
Și chiar mi-arată punctual, țintit,
Când așteptarea-n vorbe nimerește.
Și cum nimic nu-i vine-a sta în loc,
Revine și nimic nu-mi reproșează,
Eu îi mai zic de gazul pus pe foc,
Când lângă mine, seara, se așează.
De veghe-mi stă când uit să mai veghez
Un gând ce s-a lăsat sedus de stele
Dându-mi putere să mă recreez
Știindu-mă, de mult, știut de ele.
La bine, ori la rău, prieten bun
Vorbesc cu ea când nu mai am cu cine,
Și tot pe ea furia mi-o răzbun,
Acceptă tot să-mi fie mie bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu