De-atâtea ori mi-ai fost, în miez de noapte
Însemn de treceri peste calendar,
Voind să știi al nemuririi dar
Că tu-mi vei fi, precum spuneai în șoapte.
Spre zorii zilei te-am crezut grăbită
Când gestului nu îi dădeai valori,
Să nu ajungem timpului datori
Cu noaptea mai tot timpul nedormită.
Mi-a fost să văd că aparența-nșeală
Când doar privirea mai stătea-ntre noi,
Simțindu-ne arzând, cu totul goi
Și doritori cu mare îndrăzneală.
Grabă aveai, dar și avei motive
De care nu eram nici eu străin
Știindu-te fiind un dar divin
Ce nu-și voia trăirile fictive.
Timpul avea, în trecere, măsură,
Dar noi uitam s-avem măsura lui,
Când alerga, umbrindu-se, hai-hui,
Mizând pe omeneasca-i anvergură.
În tine mă-ncrustam în nemurire
Uitând de tot trecutu-mi ce mi-a fost
Drum printre lumi ce-mi defineau un rost,
Denomitat de clara ta simțire.
Și-n tine rămânând, treceam hotare
Redobândind pierdute amintiri
Ca să-nțeleg că marile iubiri
Se definesc prin clipe de-așteptare.
M-ai renăscut de după miez de noapte,
Dându-mi puterea miezului de zi,
Ca să accept că pot redeveni
Cel de-nceput, cel pus mereu pe fapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu