Lauda-ți e mare, mult prea mare,
Și-și dorește mulți lăudători,
Gândului dând sens de întâmplare,
Furt curat din vis de visători.
Pui idei pe false calapoade,
Nici chiar ție nu-ți e clar ce spui,
Dar dorința de suprem te roade,
Ei, și numai ei, te tot supui.
Cât de mare-i lumea n-ai idee,
Orizontu-l ai în jurul tău,
În povestea ta Calea Lactee
E, pentru lumină, ferăstrău.
Tu vezi tot, ai totul în vedere,
Știi oricărui gând să-i dai motiv,
Care de nu își are el putere,
Doar pe el îl crezi imperativ.
Și spui mereu că simți, că prin simțire
Îți e să știi ce-a fost și ce va fi,
Chiar dacă știi că minți întru neștire
Sperând că poți la nesfârșit minți.
Nu-ți încapi în tine, ai dorințe
De-a frapa, de-a fi mereu model
În virtutea propriei credințe
Că-n prostie toți sunt de un fel.
Totul este fard, fără esență,
Minimalizezi așa cam tot ce ești,
Laudă îți vrei cu insistență,
Și minciuna nu ți-o mai oprești.
Vorbe multe... restul e tăcere,
Împliniri puține, timp pierdut,
Chipul fad, avid după putere,
Ascunzând mereu un fad trecut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu