Ocol de compromis

Sigur mi-ar fi mai bine, mai ușor,
De-aș rumega un surogat de jale,
Sau fals să fiu, pe voia tuturor,
Găsind mereu, mereu o altă cale.

Chiar aș putea, voit, să ocolesc
Orice idee ce pe om îl doare
Și alt concret, frumos, să născocesc,
Un alt Pământ, și Cer, și Soare.

Ar fi ușor nimic, prin vers, să spun
Doar decorând niște trăiri banale,
Eventual să fiu un biet hoinar nebun
Trăind în lumi mereu atemporale.

Ca saltimbancul de saltea fiind,
Sigur m-ar vrea, mai mulți să am statuie
În fața unei case străjuind
Milostivind, în treacăt, o duduie.

Să fiu luxosul clown indiscret
Ce e plătit să laude într-una,
Ar însemna să mor încet, încet,
Făcând un pact nemernic cu minciuna.

Probabil că ar fi justificat
De-o teză a culturii de duzină
În care adevăru-i un păcat
Și-i bună viața doar când e-n rutină.

Și tot probabil spun, n-am cum altfel,
Aș fi găsit ca bun, om bun la toate
De nu aș fi obraznic și rebel
Punând trădării multe bețe-n roate.

Dar țara, și la bine, și la rău,
Nu-i pentru mine simplă teoremă,
Nu e de-ajuns să flutur steagul său
Spunând că nu-i niciunde o problemă.

În țara asta dintre mari răscruci,
Privită de mai toți din interese,
Pusă pe jar, dorită pe butuci,
Trăiesc și simt că nu pot să nu-mi pese.

Ea-mi este faptă și îmi este gând,
De timp prezent și vremuri viitoare,
Și dor îmi e, și lacrimă arzând,
Durerea ei, fiind și-a mea, mă doare.

Ar fi mai bine, sigur mai ușor,
Să fiu acolo, undeva, departe,
Un anonim, un simplu trăitor
Ce-și are țel doar drumul înspre moarte.

În lumea-n care totu-i interes,
Nu am de gând cu ea a mă-nțelege,
Să fiu ce sunt, firește, n-am ales,
Dar nici nu vreau altceva a alege.

Niciunde-acasă

Oriunde-am mers, în orice loc din lume,
Dorul de-acasă mă-ntorcea mereu,
Simțeam, bizar, că eu nu mai sunt eu,
Parcă străinii îmi puneau alt nume...

Tristețea se vedea cum mă pătrunde,
Oricât voiam să par doar obosit,
Eram orfanul, pruncul părăsit,
Ce n-are nici puterea de-a se-ascunde.

Un dor de ducă, fără de-ncetare
Drum îmi croia, și îmi dădea avânt,
Să nu mă las purtat ca frunza-n vânt
Și aruncat, oricum, la întâmplare.

Tânjeam s-au cuvântul românește,
Și să-l rostesc cu sensul lui rotund,
Lăsându-mi gândul liber și profund
Spre tainele ce rostu-i împlinește.

Mi se spunea că-i bine-n altă parte,
Dar eu, trăind, știam că e-n alt fel,
Că nu doar felul meu de-a fi, rebel,
Numea plecare început de moarte.

Și m-am întors, oricând, de orișiunde,
Fără regrete, fără de rușini,
Să nu ucid corola de lumini
Ca cei ce vor originea-și ascunde.

Pumnul mâinii

Merg cu pumnii strânși de-o vreme,
Inelarul stâng îmi plânge,
Simt că-mi spune că se teme
Că noroiu-mi intră-n sânge.

Tot aștept o minimă schimbare,
Ca și drumul ce-n curburi se-apleacă,
Sau ca alții viața viitoare
Ca să facă ce-au uitat să facă.

Nu arăt spre nici o parte,
Pumnul strâns nu se desface,
Nici când trec pe lângă moarte,
Nici când simt că nu-mi dă pace.

Moartea-mi intră singură-n cuvinte,
Și vorbirea brusc mi se îngheață,
Iau, tăcut, privind la Cer, aminte
Cum mi-arată valuri mari de ceață.

Tot încerc, cu-nfrigurare,
Să mișc mâna să nu-nghețe,
Când, zvâcnind, degetul mare
Se-ncrede în tinerețe.

Și, cum ochi-mi văd că vremea-i bună,
Nu-mi permit nici simpla îndoială
Presimțind că norii de furtună
Nopții îi vor cere socoteală.

Nu am cum să uit de toate,
Să pun totul pe-o pornire,
Pumnul strâns, prin zbateri, scoate
Visele din adormire.

Pumnii strânși nu vor deloc să vadă
Cerul părăsit, în zori, de stele,
Mersu-mi rătăcit e o dovadă
Trecerii-mi prin vremurile grele.

Ferma contrafacere

Eu cred că-s toate-n grevă generală,
Și știrile-s în grevă, nu dau vești
Despre cum sunt, într-o bizară boală
Celulele ființei omenești.

Planeta e-n trăiri deja pustie,
La ea privește Cerul ca-n oglinzi,
Iar cearta și o cruntă amnezie
Arată cât de mulți sunt suferinzi.

Ideologi ce n-au deloc cultură
Clădesc cultura fără de idei,
De-ajunsă-i viața o caricatură
Ce-și are-n scop halucinant temei.

Timpul trecând nimic nu mai măsoară,
Că trece repezit de-al urii gând,
Dezastrul fără milă se coboară
În lung și-n lat, prin lume, colindând.

Au înghețat, pe nesimțite, toate,
Și gloanțele au ruginit pe țevi...
Înghețul la vedere, tragic, scoate
Faptul că-n școli sunt, foarte rar, elevi.

E-așa bizar... civilizații multe
Ce s-au lăsat știute din povești
Fugind din calea gloatelor inculte
Se vor pierdute minții omenești.

Pământul ce-i furat, absurd, într-una
Ajuns-a să se vrea, concret, bastard,
Fiind convins să semene cu luna
Uitând că viața-l are ca stindard.

Un cancer prevestit de la geneză
Ce năpădește-n tot ce e mai bun
Pune deja speranța-n paranteză
Furându-i și momentul oportun.

Cei ce-și găsesc strămoșii în maimuță,
Regrete n-au când, cu un gând distrug,
A lumii oiște, și numesc căruță,
Pofta ce-o au de-a ne vedea pe rug.

Pe malul zilei dănțuiesc morminte
Ce nu mai au în ele os de om,
C-au fost prădate și-arătate sfinte
Ce înseși conturează un sindrom.

Iar soarele în miezul zilei cade
Tot căutând, nelenevind, un ins
Ce-n deznădejde nu se vrea decade
Când focul împrejuru-i s-a aprins.

Suntem acum mai toți un "pierde vară",
Lăsăm, tot ce-i trudit, să piară-n vânt,
Lăsăm, orice-am gândit, în van să piară,
De parcă suntem veșnici pe Pământ.

Tot ce a fost, revine, prin teroare,
Reacceptăm puzderii de-amăgiri,
Trăim sub permanenta remușcare
Că toate sunt cu strâmbe rostuiri.

Pramatii ce conduc de multă vreme
Trimit, ușor conștiințe-n pușcării,
Prin probe care nu-s decât dileme,
Contrafăcute fade sforării.

E timpul azi de a opri să meargă
De a distruge tot ce folosesc,
Bombardier, mitralieră, targă,
Ori instituții cu motiv lumesc.

Destul cu toate, altfel se ajunge
În colapsul ce-l vor numi final
Groparii ce-ncerca-vor să alunge
Fantomele acestui trai banal.

Planeta e bolnavă de rugină,
Organicul e casă pentru viermi,
Furtuna trestii tot mai multe-nclină
Și-i bucură pe-analfabeții fermi.

Iar noi suntem, ca fire, în nefire,
Experimente multe-am îndurat,
Pierdută-i omeneasca strălucire
Scoasă de mult, cu trupul, la mezat.

Am emigrat spre gândurile fade
Seduși de elundante fantezii,
Iar azi, când postamentul lor decade,
Găsim de toate, nu și oameni vii.

Să ne sculăm din moartea aparentă,
În care am căzut sinucigași,
De nu ne vrem un număr, ori amprentă,
De vrem măcar să mai avem urmași.

Și să ne-ntoarcem din mormânt de piatră,
Sau din delirul unui crunt coșmar,
Ca și soldații ce, lăsați la vatră,
Nu își mai vor o moarte în zadar.

Uitând de drumuri false, de minciună,
Și de trădarea cozii de topor,
Să ducem lupta vieții împreună
Să fim un neam, o țară, un popor...

Antidot la crimă

Acum se spune că se vrea dreptate,
Că e nevoie de mai multe legi
Care să prindă drepturile toate
Fiind așa mai bine lumii-ntregi.

Principii mari se spun că sunt cutume,
Și dreptul vieții pare-a fi caduc,
Oricât vin tehnocrați să ne îndrume
Înspre ieșiri de formă din bucluc.

Se dau nuanțe spusei din Scriptură,
Cu referiri la drepte judecăți,
Ce poate consacra dubla măsură
Ca drept blazon al marii unități.

Un om, de-i omorât, e o valoare
Ce-i stabilită-n mod detaliat
De legi ce spun că locul lui sub soare
Nu poate fi, în mod nedrept, luat.

Și-apar, firesc, destule agravante,
Când toate se urnesc din gând concret,
Chiar dacă par, prin scopuri, impozante,
Sau dau, diverse forme, de regret.

Uciderea e faptă luată-n seamă
Doar pentru omul cert, material,
Mai mult de-atât dreptății îi e teamă,
Să vadă și ce încă nu-i real.

Dar viața-ncepe altfel, fără veste,
E doar un gând, sau semn, nicicând la fel,
Până ce-ajunge să se manifeste,
Așa cum știm lumescul ei model.

Prin lege cei născuți au drept la viață,
Când se vorbește clar despre omor,
Când legile dispar cu totu-n ceață
Negând că omul s-a făcut legiuitor.

Dar dreptul vieții n-are apărare,
E chiar, prin lege, la o parte dat,
Iar indirect e pus sub acuzare
De nu-i de o dorință precedat.

Temei de lege a ajuns plăcerea,
Și tot temei meschinul interes,
Al celor ce se cred că au puterea
De-a crede că li-i totul pe-nțeles.

Prin Ceruri însă sufletele țipă,
Iar pe pământ multe femei nu dorm,
Știind că viața dusă în risipă
Își are preț și prețul e enorm.

Și zi de zi destine sunt curmate,
Dar mult mai mulți, cei nenăscuți dispar,
Geme Pământul abia că mai poate
Văzând spitalul abator murdar.

Cenușa lor ajunsă sevă-n ape
Ajunsă-i azi în toate și în tot,
Doar focul va putea să ne mai scape
Și numai el ne fi-va antidot.

Tragerea de lume

Te-a tras o lume mică de picioare...
Dintre speranțe mult prea brusc te-ai rupt
Și-ai coborât la ultima ninsoare,
Spre vicii, pe al clipei mal abrupt.

Din timpuri vechi veneam și multă vreme
Zorii-i aveam ca martori de-nceput
Ale chemării, prin porniri extreme,
Spre ruperea de ziua ce-a trecut.

Iar azi, când știu că nu îți este bine,
Îmi mine ești aceea care-ai fost,
Ești tot himera ce-am iubit-o-n tine,
Cea născătoare de motiv și rost.

Vin ploi și e normal ca fiecare
Să-și caute un loc ferit de rău,
Ar fi normal să vrei lumină, soare,
Și să recazi, concret, la locul tău....

Himeră nu-mi mai ești... Și nici iubită
Nu ai mai fost, n-ai mai putut să fii,
Ești doar trecut... o gară părăsită
Trădată de peroanele pustii...

Așteptare de semn

Aștepți un semn... Dar nu-l vei mai primi,
Nu mai găsesc, spre drum, nici o pornire,
Dar dacă lipsa lui te va uimi,
Întoarce-te măcar în amintire.

Stau în răscruce și tu știi că stau
Crezând că știi ce-nseamnă o schimbare,
Și-n felu-acesta credit îți tot dau,
Fără să pun accente pe-ntrebare.

Motive nu-s... Puțin câte puțin
Mi-ai arătat că nu e nici o cale
Să înțelegi că-n cupa cu pelin
Esențele-n tării sunt radicale.

N-ai vrea să crezi că vreau aici să-ngheț,
Întreaga iarnă ce o porți în tine,
Să-nveți astfel să pui normalul preț
Pe clipele ce le-ai trăit cu mine.

Și tocmai ele, azi, mărturisesc,
Cum te-ai ucis pe când erai speranță,
Neacceptând firescul omenesc,
Găsind mereu idei de circumstanță.

Te-am tot chemat, iar faptele ți-au spus
Cum s-ar putea chiar drumul să se-afunde
Când soarele privind dinspre apus
Nu va putea în raze-a te ascunde.

Atunci vei ști că s-a făcut târziu,
Și miezul nopții fi-va barieră,
Ca niciodată să nu pot să-ți scriu
Cum s-a-nceput de brusc o nouă eră.

N-am să te chem, deși am să te iert
Plecarea-mi, printre țurțuri, vei privi-o,
Tot ascultând al plânsului concert
Când am să-ți spun, fără regret: Adio!

Vânzarea de poveste

Copiii nu mai știu de Făt Frumos,
Ileana Cosânzeana e uitată,
De Zmeul ce era tot furios
Că nu putea să-nvingă niciodată.

De prin povești puține se mai știu,
Spre margini sunt, cu mult nesaț, împinse
De rațiuni fixate, timpuriu,
În fantezii cu margini necuprinse.

Acum se-aud cuvintele de lemn
Voite creatoare de cultură,
Dând omului un infinit îndemn
De-a nu-și avea orgoliului măsură.

Cenușăreasa n-are de pierdut
Ceva ce o arată ca aleasă,
Având o cale-n modul nevăzut
De a se da oricui o vrea acasă.

Albul Harap este ieșit de tot,
În mod tacit și fără nici o veste
Din cei ce-au fost trădării antidot
Și au rămas, de veacuri, în poveste.

Poveștile de-acum, în mod ciudat,
Lasă privirea doar orizontală,
Și-i orizontu-n ceață, limitat
De viața tehnicist principială.

Se tot afundă mintea de copil
Într-un ocean cu valuri de furtună
De-ajunge ca nebunul la azil
Ce vede-njurătura vorbă bună.

Totu-i blazat, și involut, murdar,
Pus pe tapetul mărfii de vânzare,
În clar consens, habotnic și hilar,
Cu omeasca multă desfrânare.

Cuvintele ca perspective

Cuvântul de ți-l dai cândva, cumva,
Nu-i căuta schimbări de conjunctură,
Sperând că s-a pierdut pe undeva
Firescul său motiv și-a sa măsură.

Iar martori de nu ai, se vor găsi
În faptele ce n-au să te asculte
Că tu te-ai vrut mândri și învrednici
A nu te pierde-n vorbe foarte multe.

Altfel mergând, altfel înțelegând
De vei găsi idei ocolitoare,
Te vei trezi într-una alergând,
Prin lumi ce nu îți sunt folositoare.

Și vor veni, apoi, în mod firesc,
Clipe furate somnului de noapte
Și visele în loc ți le opresc
Cerând răspuns prin așteptate fapte.

Puteri de ai să mergi încet, încet,
Și timpulului i te vei da a trece,
În zbateri vei trăi acel regret
Ce-l va uita, de-a pururi să mai plece.

Iar după el mici vremuri vor veni,
Când îți vei spune că le ai pe toate,
Un leac la rău dori-vei a găsi
Copiilor loviți mereu prin spate.

Nimic nu va mai fi, dorit, altfel,
Punându-se absurdul în lumină,
Printr-un consens atipic și rebel,
Cu vinovații ce-s lipsiți de vină.

Atunci se va simți ce-ai zis cândva,
Dar ai ucis idei și perspective
Crezând că vorba, de o poți uita
Nu va avea, spre împliniri, motive.

Fără vestiri, prin simple conjuncturi,
Printr-un firesc ce nu-l aveai în minte,
Primi-vei un alai de lovituri
Pe cât de multe, date ai, cuvinte.

Fără datorii, convins

Cu-atât de multă viață-nsingurată
Nici nu mai sunt prea sigur că mai mor
Cum nici nu știu de m-am născut odată
Sau am ajuns pe-aici întâmplător.

Surprins nu sunt când ochii, înspre stele,
Văd coborând și umbre și lumini,
Și gândurile-mi sunt, lumesc, rebele
Luând asupră-mi inventate vini.

Am un trecut, iar unii mi-l măsoară
În parametrii unei biete vieți
Numindu-mă, a nu știu câta oară,
Ca purtător de semne și peceți.

Dovezi nu am de altceva a zice,
Nici de-a-mi lua ideea ca blazon,
Deși devin, prea mult tăcând, complice,
Chiar prin conflict, cu felul meu cazon.

În dorul ce-i legat de libertate,
Cu-ntregul ca un tot, ori amănunt,
Știute-mi sunt și căile umblate
Dar tot la fel acelea ce nu sunt.

Ca trăitor, din vremuri de vechime,
Cu mine-mi port un obicei firesc,
Netemător de-a vorbelor mărime
Când ele prea puțin se definesc.

Asta-i prea mult și mult prea rar convine
Acestei lumi piedută-ntre măsuri
Ce-n baliverne gura nu-și mai ține
Pusă pe drumul nesfârșitei uri.

Și stau uitat de toate, stau departe
De mult râvnitul vis al tuturor
Ce teamă au, în mod bizar, de moarte
Că morții nu mă știu, nicicum, dator.

Moartea spre convingere

În lumea mea-i știu că am să mor,
Mi-e așteptată-ntoarcerea acasă,
Cu toate că nu-s încă-nvingător
Și, încă, doruri multe mă apasă.

Recunosc, mi-e greu să mai rezist
Provocării să nu-i ies în față,
Și cu tot complexu-i formalist
Să-i arăt cât e de hrăpăreață.

Am vorbit puțin, dar încă tac,
Chiar tăcerea mea-i o provocare
Pentru cei ce-n față se prefac
Iubitori ai razelor de soare.

Fierberea o simt, și că-i în toi,
Dau, celor ce cred, cumplita veste
Că ajung o pradă de război
De nu văd, din văi, lumini pe creste.

Știu, greșesc, tot îndrăznind să sper
Că sunt mulți ce vor trăi-n dreptate,
Și urcându-mi ochii înspre Cer,
Uit că pot, lovit să fiu, prin spate.

Chiar resimt că urmele mă dor
De cam tot ce umblă după ele,
Și de falsul umbrelor decor,
Imitând un cer senin, cu stele.

Simt că mor, de multe ori, încet,
Explicând, mereu cu argumente,
Cum ajunge, tainic, un regret
Pasul spre dezastre iminente.

De crezut vor mulți, dar prea puțini
Sunt cei ce acceptă-n ei să creadă,
Restu-și pun o mască de blajini
Așteptând urmarea să o vadă.

Dintr-un fel al lor, sau chiar al meu,
Vorbele-s cuțite aruncate,
Cu credința-n falsul Dumnezeu
Ce-i ajută a-mplini pe toate.

E firesc, normal, să mă retrag,
Să ridic, așa, pe mulți la luptă,
Și purtând, în Cer, al luptei steag
Să arăt că ea-i neîntreruptă.

Îndrăzniri

Cu gândul înălțat mereu la Cer,
Dacă-i nevoie chiar prin copci de gheață,
Eu încă îndrăznesc să vă mai cer:
Să mă lăsați, oricât va fi, în viață...

Ca un copac ce tremură în frig,
Și vede gerul câte rele face,
Eu îndrăznesc, în zori de zi, să strig:
Să mă lăsați, oricum aș fi, în pace...

Udat de ploi ce drumul mi-l opresc
Și pașii prin noroaie mi-i apasă,
Eu îndrăznesc, în vis, să vă șoptesc,
Să mă lăsați, să dorm mai mult, acasă...

Iar când din albul marelui omăt
Creez intransigentele-mi modele,
Eu îndrăznesc, să vreau, să mă desfăt,
Să mă lăsați, să urc până la stele...

Cum nu uitați să-mi cereți să fiu bun,
Când joc, fără regret, pe-o carte,
Eu îndrăznesc, trăind, să vă tot spun,
Să mă lăsați să merg, încet, spre moarte!

Acuzare prin motiv

Sunt parcă blestemat să mă repet
Cântând pe cei ce-n miez de nopți mă mușcă
Și mă aruncă leilor în cușcă,
Mimând grimasa marelui regret.

În brațe-i iau, de multe ori bizar,
Pe cei ce cred, gândind, în răzbunare,
Uitând să am idei că, la hotare,
Sunt răsplătit în mod duplicitar.

Nu mă înșel, dar, învățând să tac
Las un îndemn spre cei ce mă înșeală
Că dau, cu argumente, socoteală
Celor cu suflet mic și duh sărac.

Chiar spre acei ce-și au un gând ascuns,
Luându-mă drept slab, sub stăpânire
Le dau răgaz de-a crede în iubire
Știind-o ca firesc, uman, răspuns.

Mă tot repet, tot uit să fiu grăbit,
Nici nu-mprumut idei de enervare,
Și nici colacii bărcii de salvare
Când e-norat și vântul e pornit.

Iar timpu-mi trece-ncet și foarte-ncet,
Iar trecerea-mi înceată cam intrigă
Și-aud pe cei ce-n gura mare strigă:
Lăsați-l dracu', e un biet poet!

Concret, noi

Între noi e-atâta sete,
Oameni răi și oameni buni
Și dorințele concrete
Ale marii pasiuni.

Între noi e și mirare,
Fulgere, pârjol și foc,
Și un semn de întrebare
Al concretului noroc.

Totul pare ca o taină,
Totul pare absolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Ce-o numim, succint, trecut.

Între noi e-atâta foame,
Oameni buni și oameni răi,
Note, armonii și game
În lumini din ochii tăi.

Între noi e și-ntâmplare
Gând, și simț, și dor, și joc,
Și un semn de întrebare
Pus pe tot ce-i echivoc.

Totul e o mare taină,
Totul este obsolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Dintr-un alt, uitat, trecut.

Însetarea din fântâni

Seceta e mare pe la sate,
Au ajuns fântânile-nsetate,
Fântânarii n-au ce să mai dreagă,
Nu-s izvoare ce se mai dezleagă.

Viața-n sate-i altfel, nu-i întreagă,
A-nceput din toți să se retragă,
Lipsă-i de băieți, ca și de fete,
Duși, cu grabă, înspre vieți încete.

Dar și-acolo unde sunt li-i sete,
N-au fântâni ci niște robinete,
Iar de dor adună stropi în mână
Nesătui în setea lor păgână.

Dar bătrâna satelor țărână,
Duce dor de apa din fântână,
Și ne vrea-n întoarcere grăbită
Așteptați de casa părăsită.

Din principii lumea e ieșită,
Doarme și e tot mai obosită,
Împărțită-i parcă pe din două,
Dar se minte că e alta, nouă.

Strânge, Doamne, lacrimi, strânge rouă,
Fă din ele apă și când plouă,
Du-o mai degrabă înspre sate,
Du-o spre fântânile secate!

Rătăcire cu afront

Eu știu că te-ai pierdut pe undeva,
Trecând hotarul dintre da și nu,
Necontenind idei a căuta
Spre a convinge că așa ești tu.

Te-ai rătăcit voind a arăta
Că timpul vieții-i altfel măsurat
Și doar prin ceea ce-i voința ta
Un adevăr se face-adevărat.

Cum nu ai vrut prea multe a schimba,
Oricât prin față stele ți-au trecut,
N-ai înțeles că nu ai cum urca
Când faptele arată c-ai căzut.

Cuvântul spus are o urmă-a sa
Și se aude chiar dacă-i șoptit,
Că de-nțelesuri nu se vrea lăsa
Oricât l-ai vrut, în povestiri dosit.

Acum, prea înapoi nu mai poți da,
Mai poți, recunoscând, a mă iubi,
Ca-n miez de noapte să îmi poți reda
Motive de-a-mi dori o nouă zi.

Și-așa se poate, iarăși, întâmpla
Să ne avem același orizont,
Să înțelegi, din nou, că-n urma mea
Stau urmele învinsului afront.

Relativ definitiv

Tu nu mai crezi, nu vrei nici să observi
Cu ce iubire te păstrez în mine,
Că-n inimă te port, te port în nervi
Și chiar în gândul ce-i mereu la tine.

Ne hotărâm, mereu definitiv,
Că pentru noi un mâine nu există,
Certându-ne cu-n inventat motiv,
Vesel fiind când tu ești mult prea tristă.

E cauza-ntru totul un efect
Al încleștării fără de valoare
În care chiar iubirea-i un defect
De care nu avem nicicum scăpare.

Pe drept îți spun că mă înnebunești,
Găsindu-mi, mai tot timpul, mie, vină,
Și că încep să cred că mă urăști,
Fiindcă ți-aș pune umbra în lumină.

Și te pârăsc mereu lui Dumnezeu,
Dar tot pe el îl rog să te salveze,
Că rău de-mi ești, ești totuși răul meu,
Luptând cu răul tău pe metereze.

Din când în când îmi spun c-am să te las
Singurătății să devii captivă
Și să te cerți, să nu mai ai nici glas,
Simțindu-te plutind, dar în derivă.

La tot ce-i hotărât definitiv
Definitiv stă viața împotrivă,
Că teamă-mi e să nu găsim motiv
De altă despărțire, relativă.

Și clar îmi e că nu ne hotărâm
Oricât privim spre Cer prin copci de gheață,
Că vom promite celuilalt tărâm
O pauză ca pas în altă viață.

Trecător prin gând

Trec din gând în gând,
Toate stau la rând
Și-ascult ploaia cum îmi bate-n geam,
Parcă-i tot mai greu,
Eu nu mai sunt eu,
Amintiri încep să nu mai am.

Simt că un hotar,
Mi se vrea ca dar,
Să-mi alunge dorul ce-l tot port.
De-l împart la doi,
Văd furtuni și ploi,
Visul nopții dispărut ori mort.

Știu că n-are rost
Să știu tot ce-a fost,
Dar nimic nu mi se vrea uitat...
Pașii mari mi-i știu,
De cei mici tot scriu,
Viața-mi râde-n față-n mod ciudat.

Nu mă mai opun,
De mi-i rău nu spun,
Viselor le cer să-mi fie leac,
Mult m-a obosit
Semnul infinit,
Incercând în două să-l desfac.

Când mă-nvârt în cerc,
Calculat încerc
Să-i găsesc constante, să-l împart.
Și, chiar de nu vreau,
De la cap o iau,
Nu am cum, de el, să mă despart.

Uneori repet,
Alteori regret,
Vorbe despre ploi ce bat în geam,
Trec, prin gând, în gând
Tot mai rar râzând,
Chiar de cel ce cândva eu eram...

Amintire ca povară

Mă simt, de parcă sunt, gladiator,
Luptând într-o arenă milenară,
Gândind că pot să fiu întregitor
Al visului ce s-a-nceput pe seară.

Visând să fiu ca fulgerul lui Thor,
În lumea ce-și dorește-a fi bizară,
Aflu și eu că am un singur dor,
Și-mi e apăsător ca o povară.

Înspre ieșire nu-i nici un covor,
E tot la fel, ca viața, de murdară
Și, într-un fel, deloc întâmplător,
De adevăr cortina mă separă.

Chiar dacă sunt mereu învingător
Știu lacrima cât este de amară,
Și cât aș vrea să fiu cel care mor
Când stelele în gând vor să-mi apară.

Ca om sunt doar un simplu muritor
Care îndură viața de-i amară,
Ori, însetat, vrea apă de izvor,
Ori leac își vrea ca rana-i să nu-l doară.

Multe în viață nu-s la locul lor,
Chiar dacă vor la locul lor să pară,
Și doar ce vine, pur întâmplător,
N-ajung, orice ar fi, subit să piară.

Singur mă simt și prea rătăcitor,
Scriindu-mi, tainic, piatra funerară,
Prin ea să pot să fiu nemuritor,
Lăsându-i amintirea ca povară.

Hotărât spre veșnicie

Îngrijorat privesc mileniul trei,
Prin întâmplări ce îmi aduc aproape
Idei ce omenește n-au temei
Și pot, oricând, în neguri să-l îngroape.

Tot tineretul pare-mbătrânit,
Greu înrobit reflexelor terestre
Că-n timpul lor au liberul finit
Și stau în case fără de ferestre.

Nimeni nu are ceva nou de spus,
Planificarea e într-o ureche,
Bazată pe un țel mereu propus
Ca să conteste, faptic, lumea veche.

Bolnavi sunt mulți și, tot mereu, mai mulți,
Dintr-un motiv ce nimeni nu îl știe,
Sau poate că am devenit inculți
Și explicăm trăirea prin chimie.

Pe lângă toate, fiarele-n păduri
Nu-și mai găsesc motive să trăiască
Și-ajung să moară-n câmp, prin arături,
Dedate la hoția omenească.

Acum eu par habotnic primitiv,
Vorbind așa, fiind în căutare,
Ca să găsesc măcar un laitmotiv
Acestei lumi ce suflet nu mai are.

Dar până-n clipa-n care am să mor
Sunt hotărât să fiu mereu de strajă,
Să nu ajung, uitând, un trădător,
Atras de ceva ce se crede vrajă.

Din gândurile mele se mai țes
Idei ce par cumplit de-ntâmplătoare
Și-asemenea cu vechiul înțeles
Despre această lume care moare.

Tot constatând, sunt și mai hotărât
Să mă îngrop de viu în poezie
Să mor frumos, să nu trăiesc urât
Chiar de va fi o-ntreagă veșnicie.

Adevăr în sine

În viață mi-a fost bine... mi-a fost greu...
O știu ca dulce, uneori amară,
Doar că prin vers, vorbindu-mi Dumnezeu,
M-am regăsit oricât voiam să piară.

Mi s-a tot spus, de cei ce și-au dorit,
Că mintea-mi versuri fade născocește,
Sau caut modul cel mai potrivit
De-a spune, ce mă doare, pe muțește.

Alții chiar cred că lor prin vers le spun,
Ce trebuie să facă, să nu facă,
Și astfel vrerii mele să-i supun
Iar ei în ce-i mai rău să se complacă.

Puțini sunt cei ce înspre ei privesc
Și sus, spre Ceruri, nu doar fix, în grindă,
Văzând de nu cumva păcătuiesc,
Voind să fie altora oglindă.

Sunt și hulit, ori pus, pe-ascuns, la zid
De-nchipuiții ce se cred că-s muză
Sau chiar idee-n versul prea rigid,
Ce laudă, acceptă sau acuză.

Am scris cândva un vers de testament,
L-am repetat punându-l la vedere,
Că sunt doar scriitor obedient,
Și n-am, scriind, nici merit nici putere.

Am învățat că multe nu prea știu,
Și recunosc un adevăr în sine:
Cu tine, Doamne, eu vorbesc și scriu,
Cuvântul e al tău, nu-mi aparține.

Limitat de clipă

Trăiește-ți clipa și privește-n sus,
Nu-ți tot trimite ochii spre podele,
Când viața ne tot duce-nspre apus,
De ce să n-o trăim privind spre stele.

În orice căutare

fie-ți și tu motiv

Că pierderea de vreme

tot timpul o măsoară,

Iar el, ireversibil

și, clar, imperativ,

Ștacheta o tot urcă,

nicicând nu o coboară.

Trăiește viața fără scop ascuns,
Și nu ceda ideilor meschine,
N-ai timp și nu îți este de ajuns
Să tot te-ntorci din drum de nu-ți e bine.

Dă fiecărei fapte

realul înțeles,

Nu face tu alegeri

spunându-ți că-i prea mare,

Urmarea nu greșește,

ea-și are drum ales

Fiind adusă-n cale-ți

de-o simplă întâmplare.

O viață-avem și timpu-i limitat
Iar risipirea mult prea mult consumă,
De nu îți vrei destinul renegat,
Trăiești clipa dup-a ei cutumă.

Cu vorba sau cu fapta

sau chiar cu simplul gând,

Nu îți găsi îndemnuri

să ai prea multă grabă,

În plâns nu pune ură,

c-ai să trăiești plângând,

Și de-ți e rău sau bine

orgoliul nu te-ntreabă.

Nopții lumină...

Hai să petrecem noaptea împreună,
Poate așa scăpăm de-al ei păcat
Ce fi-va mâine norul de furtună,
Și-acuzatorul al gândului uitat.

Să nu vorbim și nici o amintire
Să nu se vrea o stavilă-ntre noi
Ca să ne fim ca dar și dăruire
Acestei vieți și-a celor de apoi.

Când s-or porni eclisele de stele
Și-n ochii mei tot cerul ai să-l vezi,
Să uiți de multe spuse vorbe grele
Ce s-au tot vrut cinstite să le crezi.

Ne vom iubi cum n-a mai fost să fie,
Și chiar tăcerea va avea alt rost,
Împreunați fiind spre veșnicie
Ca tot mereu să fim cei ce au fost.

Iar ochii tăi, privind spre cer alene,
Văzând lumini cum nu le-a mai fost dat,
Vor înțelege cum sălbatice troiene
În cale ne-au fost puse și au stat.

Și după noapte, ziua, împreună,
S-o definim, lumește, în alt fel,
Văzuți fiind de cei ce pot să spună
Că pot să fie tuturor model.

Pe undeva, pe la apus de soare,
Când vom voi spre stele să privim,
Să ne jurăm că-n viața următoare,
Nopții lumină rodnică să-i fim.

Schimbarea ca încercare

Într-o viață-n care
Adevărul doare,
Îndrăznesc alături să te chem,
Poate, chiar mai mult,
Într-un sens ocult,
Să fugim de-al neamului blestem.

Apei din izvoare,
Razelor de soare,
Prin cuvinte simple te tot cer,
Să te pot iubi
Fără a greși,
Și-a găsi minciuna drept mister.

Clipa-ntâmplătoare,
Fiindu-mi încercare,
Mi te-a arătat ca univers,
Recunosc, mi-ești vis,
Dar mi-e greu, în scris
Să te pot cuprinde într-un vers.

Poți fi-nvingătoare
Și izbăvitoare
Cu motiv sau chiar fără motiv,
Totul e real,
Absolut normal,
În avântul tău imperativ,

Lumea-n separare
Uită de iertare...
Tu, iertând, mă faci mai iertător...
Multe-mi par altfel,
Uit să fiu rebel,
Uit de aventuri să-mi fie dor.

Fără de tipare,
Toate-s în schimbare,
Și, schimbării, marcă îi ești tu,
Dar dac-ai să pleci,
Eu, cu buze reci,
Am să iau tăcerea ca atu.

Esența ca poveste

Privește, bradul crește,

cu vârful spre-nălțimi,

Și urcă, urcă-ntr-una

să caute lumina,

Nu își găsește rostul

prin umbre-n adâncimi,

Să nu-și aplece vârful

luând asupră-i vina.

În fiecare vară

își ia un nou avânt,

Prin vârful ce se naște

din cel care coboară,

Ce mult îl ocrotește

în baterea de vânt

Și arderea din ceruri

ce altfel îl doboară.

De multă osteneală

la poale stă uscat

Lăsând mai mult să urce

ce-și are-n rădăcină

Și să nu șadă vârful

spre umbre aplecat,

Uitând să-și aibă rostul

când vremea o să-i vină.

Dar când, la poale, vâscul

e luat drept ajutor

Ori rădăcina-i umblă

spre ape necurate,

În vârf începe-nghețul,

iar ramurile-i mor,

Rupându-se în ploaie,

prea repede uscate.

Și vârful se usucă

nemaiavând puteri

Să treacă peste iarnă

și-alt vârf să ocrotească,

Încet, încet se frânge,

pierzându-se-n dureri,

Ca jos, la firul ierbii

încet să putrezească.

Privește cum e bradul..

Numit al vieții pom...

În el este povestea

prin care se-nțelege

Că, tot la fel, ca formă,

e viața unui om,

Și-așa arată neamul

într-o lumească lege.

Tăcerea din crisalidă

E ziua ta... Și crezi că am uitat
Prins într-a vieții trecere concretă,
Sau că deja cu totul am plecat
Într-un alt gând cu forma-i prea secretă.

Tăcerea-mi e o sabie ce-mi taie
Gândul de dor ce mi-aș dori să-l știi,
Când pașii-mi merg, cu greu, peste noroaie
Și-mi fac, din amintire, bucurii.

Uitat mă simt, mă simt îndepărtat
De cel ce sunt, de visul ce mă-ndeamnă
Să fiu cu așteptarea cumpătat,
Oricât nehotărârea mi-o condamnă.

Ușor mi-ar fi să-ți spun, din nou, cuvinte,
Să-ți spun câte ceva ce-mi port în gând,
Dar tot tăcerea-mi iese înainte,
Trezindu-mă, de-atâta dor, tăcând.

E ziua ta... Eu știu, nu am uitat,
Dar, din durerea ce o simt în rană,
Ajung să cred că nu m-am împăcat
Cu toată-a mea condiție umană.

Uitarea n-are nici un fel de vină,
În cale niciodată nu o am,
Dar simt o mare lipsă de lumină
Privind spre cel ce cândva, știi, eram...

Aș vrea acum să știu ceea ce sunt,
Comparativ cu simpla crisalidă
Ce-și are clipa timp de vis mărunt,
Timp al uitării că a fost omidă.

În gând am multe, clipe și-amănunte,
Fapte ce-au fost, având un timp al lor,
Ce prin urmări tot vor să mă confrunte
Cu visul ce-mi devine, faptic, dor.

Nepăsare de extreme

De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă,
Nici câte-n spate vorbe se tot spun,
Că sunt om bun ori, mai mereu, nebun,
Prea bine știu, de neclintit mă lasă.

Aflu destule însă, în tăcere,
Las timpul să arate ce-i real,
Să pună semnul, concludent, egal
Între idei și fapte efemere.

Am drumul meu și nimeni nu mă știe
Unde opresc voit ori nevoit,
Dacă adorm de viață obosit
Sau somnul e, o clipă, fantezie.

Pe urme-mi vin destui în căutare,
Mulți mă așteaptă seara pe la porți
Sau, căutând copite de cai morți,
Să afle adevărul n-au răbdare.

Coloraturi de fel și fel, puhave,
Mi se tot pun pe umbră și contur,
Ca vinovat de toate, prin sperjur,
De-mi cred, când văd, ideile bolnave.

Nu mă mai mir, nici nu mă enervează
Acest hotar ce-n cale-mi este pus
De cei ce pun orgoliul mai presus
Și prea puțin, ce e real, contează.

Când îmi permit să spun câte-o părere,
Și despre ea, argumentat, vorbesc,
Cei ce mi-o cer degrabă mă gonesc
De nu-i așa cum ei și-o au în vrere.

Cu vorba lumii n-am deloc o casă,
De cum ea zice pot să fiu nebun,
Și tocmai de aceea iarăși spun:
De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă.

Împăcat

Nu mi-e greu să dau răspusuri

celor ce răspunsuri vor

Despre cum îmi este viața,

și-mi e timpul trecător,

Îmi asum vinovăția

de-a mă crede, totuși, om

Într-o lume ce se teme

nu de Cer, ci de atom.

Până dincolo de stele

gândul îmi permit să-l duc,

Când presimt că uit de mine

și la umbră mă reduc,

Ori prefer să uit de toate,

ca să nu mă tot dezic,

De-ale lumii vagi principii

ce, căzând, se contrazic.

Înspre lume stau de pază,

fără să mă las știut,

Chiar dacă mă mai tentează

să-i fac răul cunoscut,

Dar mereu mi-aduc aminte

că există doar un drum

Ce-i văzut de unii-n ceață

iar de alții plin de fum.

Eu mă-mpac cu adevărul

de a fi cel ce mă știu,

De-a trăi fără rezerve

timpul visului pustiu,

Sunt eu clar, și sunt ca mine,

fac ceea ce stiu să fac

Iar de nu învăț din toate,

și ajung tot să mă-mpac...

Singularul Cer

N-ai cum să vezi mai mult decât un Cer,
Oricâte orizonturi ți-s deschise,
Spre altul vezi doar visul efemer
Ce-l vezi, la început, în multe vise.

În orizontul vieții nu-ți încap
Povești venind din lumi rătăcitoare
Ce doar dau adevărul peste cap,
Fiind, de sensuri vagi, născocitoare.

Deasupră-ți vin, când gându-ți pui să negi
Ceea ce e idee hotărâtă,
Nori de furtuni ce inventează legi
Și înspre deznădejdi te întărâtă.

Pașii de-ți merg, cumva, spre înapoi,
N-ai cum să vezi a zorilor lumină,
Că, pe-ntuneric, nici un drum în doi
Nu-i definit ca cert fără de vină.

Iar cert nimic nu e în jurul tău,
Pot doar s-apară stele în cădere
Privind trecutul tot cu gând spre rău,
Și încă doritoare de putere.

Tot ce-i acum e sigur și real,
Într-un firesc ce ție-ți aparține,
Surprins de fapte ca extrem normal
Și-mplinitor aproape de la sine.

Nimic nu are definit contur
Din tot ce-a fost, din ce doreai să fie,
Și, azi, cum vezi, de juru-ți, împrejur,
Trecutul e o pură fantezie.

Deasupră-ți sunt și cer senin, și nor,
Precum ne este firea omenească,
Și dor îți e, așa cum mi-este dor,
Împreunarea noastră să rodească.