Sunt parcă blestemat să mă repet
Cântând pe cei ce-n miez de nopți mă mușcă
Și mă aruncă leilor în cușcă,
Mimând grimasa marelui regret.
În brațe-i iau, de multe ori bizar,
Pe cei ce cred, gândind, în răzbunare,
Uitând să am idei că, la hotare,
Sunt răsplătit în mod duplicitar.
Nu mă înșel, dar, învățând să tac
Las un îndemn spre cei ce mă înșeală
Că dau, cu argumente, socoteală
Celor cu suflet mic și duh sărac.
Chiar spre acei ce-și au un gând ascuns,
Luându-mă drept slab, sub stăpânire
Le dau răgaz de-a crede în iubire
Știind-o ca firesc, uman, răspuns.
Mă tot repet, tot uit să fiu grăbit,
Nici nu-mprumut idei de enervare,
Și nici colacii bărcii de salvare
Când e-norat și vântul e pornit.
Iar timpu-mi trece-ncet și foarte-ncet,
Iar trecerea-mi înceată cam intrigă
Și-aud pe cei ce-n gura mare strigă:
Lăsați-l dracu', e un biet poet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu