Merg cu pumnii strânși de-o vreme,
Inelarul stâng îmi plânge,
Simt că-mi spune că se teme
Că noroiu-mi intră-n sânge.
Tot aștept o minimă schimbare,
Ca și drumul ce-n curburi se-apleacă,
Sau ca alții viața viitoare
Ca să facă ce-au uitat să facă.
Nu arăt spre nici o parte,
Pumnul strâns nu se desface,
Nici când trec pe lângă moarte,
Nici când simt că nu-mi dă pace.
Moartea-mi intră singură-n cuvinte,
Și vorbirea brusc mi se îngheață,
Iau, tăcut, privind la Cer, aminte
Cum mi-arată valuri mari de ceață.
Tot încerc, cu-nfrigurare,
Să mișc mâna să nu-nghețe,
Când, zvâcnind, degetul mare
Se-ncrede în tinerețe.
Și, cum ochi-mi văd că vremea-i bună,
Nu-mi permit nici simpla îndoială
Presimțind că norii de furtună
Nopții îi vor cere socoteală.
Nu am cum să uit de toate,
Să pun totul pe-o pornire,
Pumnul strâns, prin zbateri, scoate
Visele din adormire.
Pumnii strânși nu vor deloc să vadă
Cerul părăsit, în zori, de stele,
Mersu-mi rătăcit e o dovadă
Trecerii-mi prin vremurile grele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu