Îngrijorat privesc mileniul trei,
Prin întâmplări ce îmi aduc aproape
Idei ce omenește n-au temei
Și pot, oricând, în neguri să-l îngroape.
Tot tineretul pare-mbătrânit,
Greu înrobit reflexelor terestre
Că-n timpul lor au liberul finit
Și stau în case fără de ferestre.
Nimeni nu are ceva nou de spus,
Planificarea e într-o ureche,
Bazată pe un țel mereu propus
Ca să conteste, faptic, lumea veche.
Bolnavi sunt mulți și, tot mereu, mai mulți,
Dintr-un motiv ce nimeni nu îl știe,
Sau poate că am devenit inculți
Și explicăm trăirea prin chimie.
Pe lângă toate, fiarele-n păduri
Nu-și mai găsesc motive să trăiască
Și-ajung să moară-n câmp, prin arături,
Dedate la hoția omenească.
Acum eu par habotnic primitiv,
Vorbind așa, fiind în căutare,
Ca să găsesc măcar un laitmotiv
Acestei lumi ce suflet nu mai are.
Dar până-n clipa-n care am să mor
Sunt hotărât să fiu mereu de strajă,
Să nu ajung, uitând, un trădător,
Atras de ceva ce se crede vrajă.
Din gândurile mele se mai țes
Idei ce par cumplit de-ntâmplătoare
Și-asemenea cu vechiul înțeles
Despre această lume care moare.
Tot constatând, sunt și mai hotărât
Să mă îngrop de viu în poezie
Să mor frumos, să nu trăiesc urât
Chiar de va fi o-ntreagă veșnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu