Murmur

(unei prietene dragi, din dorinţa căreia această poezie a revenit la lumină)

Buzele mi s-au uscat în ploi,

Când ploua cu vise pe-amândoi...

Se adună-n parte ori se scad,

Vorbele ce-n nepăsare cad.

Prihănit de şoaptele încete,
Printre mugurii de flori târzii,
Am iertat, însângerat de sete,
Amintiri pustii, iubiri pustii.
Stelele s-au stins născând furtuna,
Focul pâlpâie de dor învins,
Privegheză dimineaţa luna,
Ca să-ndur pe toate, dinadins.

Nici nu a trecut mai mult de-o clipă
Şi-o instanţă-n loc s-a adunat
Ca făcând de adevăr risipă
Să mai cad odată-nstrăinat.
S-a sfârşit şi ploaia, şi furtuna,
Au rămas cuvinte fără sens,
Numărând secunda, câte una,
Am ajuns cu viaţa la consens.

În exilul frunzelor ce-or cade,
Fruntea, noaptea trist va-mbrăţişa
Şi-or rămâne zilele să prade
Adevărul despre viaţa mea.
Între patru ziduri neştiute
Voi veghea trecutul prin prezent
Şi voi spune vrute şi nevrute,
Ca să pun pe toate un accent.

Şi-or mai fi destui ce or să vadă,
Alte vorbe, alte răzbunări,
Şi va ninge iarăşi, prin zăpadă,
Urme-n ochii tristei nepăsări.
Dar va fi să fie o enigmă,
Toate or să treacă şi-or vorbi
Numai adevăr ori... paradigmă,
Când albastrul timp mă va sorbi.

Reluare unei idei din 30.09.85