Contrarăspuns la diagnostic

Mă simt bolnav de-o boală inumană,
Ce, zi de zi, îmi fură din trăiri,
Meticulos, cuţite-nvârte-n rană
Şi-mi dă poveţe, prin răstălmăciri.

I-am cautat un leac, prin lumea-ntreagă,
La medici renumiţi, la marii vraci;
Dar, n-au putut să creadă, să-nţeleagă,
De ce vorbesc mereu, fără tălmaci.

Mi-au dat păreri, mi-au pus de toate-n spate,
Au vrut să vadă dacă mă aplec.
Cărbuni încinşi, din foc, m-au pus a-i scoate,
Să poată spune, că-s tâmpit, zevzec.

M-am luat la trântă, chiar şi la bătaie
Cu cei ce cred că şi-au făcut averi;
Nu mă credeau, că numai după ploaie
Ciupercilor, poţi, rod bogat, să ceri.

Că melcii sunt prezenţi, întotdeauna,
Cu urme lipicioase-n urma lor,
Ştiam... Ştiam, că şi minciuna
E drumul celor ce vor moarte tuturor.

Şi sunt sedus, de ploile de vară,
Când spală cerul, mai mereu murdar,
Trăgând de curcubeu, să reapară
Ca drept stindard, al marelui hotar.

Că sunt bolnav, nu-ncape îndoială;
Aştept, să mi se pună un verdict.
Atunci să văd, câţi vor mai da năvală,
Să mă mai creadă, parte, în conflict.

Mi-ar place să se-ntâmple o ruptură
În zidul ce ucide drumul drept,
Sub care, răul, fără de măsură,
Reduce omul, la un vag concept.

Deşi mă tem... Sunt om... Nu îmi e teamă,
Să mă confrunt cu cei mai mari tirani,
Spunându-le că n-au nimic de seamă,
Şi n-au valoare... Nici măcar doi bani.

Privind spre cei de jos, ei le spun pleavă;
Şi dreptul de-a fi om, îl îngrădesc,
Căci totul vor să aibă, pus pe tavă,
Banalizând, al vieţii scop firesc.

Eu n-am ce pierde, sunt imun la toate;
Când ei, în lipsa mea, mă pun la zid,
În încercarea lor, că poate-poate
Făcea-vor tronul lor, mai insipid.

Nici boala n-o ascund şi, cum se ştie,
Prin existenţa ei sunt unicat,
Iar spusa mea-i dovadă pe hârtie.
Că sub călcâiul lor, nicicând, n-am stat.

Cei care au, continuă să ceară
La cei săraci, sub formă de-mprumut,
Şi nu mai dau nimic, punând povară,
Pe cel ce-l ştiu şi-l vor, mai mult, căzut.

Democraţia-i vorbă mare, mondială,
Efectul ei e dur şi obsedant;
Impusă-i ca religia în şcoală,
Să facă, dintr-un prost, un combatant.

Nu-i o mirare, că această lume
Condusă de blazoane cu chiloţi,
Continuu derivei dă un nume
Recunoscând că numai unii-s hoţi.

Ceea ce-i spus, e scris şi nu se şterge.
Ce-i fără sens, rămâne fără sens;
Căci orice cerc spre centrul lui converge,
Când timpul, cu distanţa, e-n consens.

Focalizare-n centre absolute,
Dă rang înalt, cu orizont îngust,
Impus de limitări arhi-ştiute,
Ori de obrazul gros şi prea robust.

De pe-nălţimi cu iz de mucava,
Realul e văzut în clar-obscur;
Redesenat, de zor, ca nu cumva
Să se mai vrea un stânga-împrejur.

Dar toţi îşi spun că starea mea-i reală
Şi că-i problemă, că-s inconştient,
Că, fără să-mi tratez această boală,
N-am nici o şansă să trăiesc decent.

Au pregătit, în taina cea mai mare,
Un lung discurs, ce vrea să spună tot...
Dar, parcă, tot mai am o întrebare,
Pe care o rostesc, ca un robot:

Eu sunt bolnav, spun ei... Şi recunosc,
Dar ei, pe sine, oare, se cunosc?