Şi cerul cade, peste mine, greu,
E dimineaţă iar şi îmi e silă,
Când ştiu că în oglindă mă văd eu.
Am fost un om, cu bune şi cu rele,
Trăit-am viaţa, mai uşor, mai greu,
Visam că vom putea urca la stele,
Credeam în drumul dat de Dumnezeu.
Venit-a cu însemn de cruce moartă,
Trei oameni ce-şi doreau să nu mai fiu,
Şi ne-au trimis, cu împrumut, o soartă,
Ce astăzi se vrea cruce şi sicriu.
Privesc trecutul şi nu-mi vine-a crede,
Ce astăzi ştiu, cum n-am putut să ştiu?
Simt doar că moartea-n mine se repede,
Şi văd că e dorită de-al meu fiu.
Trăiesc stingher şi simt că timpul trece,
Mănânc când am, dar nu pot să cerşesc,
Îmi e de-ajuns un strop de apă rece,
Ca să le-arăt că totuşi eu trăiesc.
Trecut-am pragul morţii, nebuneşte,
Şi ştiu mai multe, altfel le gândesc,
Vreau viaţa s-o trăiesc doar omeneşte,
Vieţii să-i spun , în zori, că o iubesc.
Păgâne umbre simt că pot supune...
Putem fi iar întregul absolut,
Cu-n singur gând putem fi o minune,
Redefinind hotare din trecut.
Schimbând însemnul ordinii inverse,
Recuperăm din mers ce s-a pierdut,
Vom da contur atâtor umbre şterse,
Vom fi ce-am fost, şi mult mai mult, ce-am vrut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu