Cad ploi de gheaţă, vin de peste tot,
Le simt mereu şi bat mereu spre mine.
Şi, parcă, primăvara nu mai vine,
Sunt prea sătul de iarna, nu mai pot!
Şi poate cer prea mult, sunt prea-ndrăzneţ,
Când cred că pot fi omul ce iubeşte,
Când vreau să simt că totu-i omeneşte
Şi viaţa-i viaţă, nu un bun cu preţ!
Mă lupt cu iarna, nu mai simt că-i frig,
Mai fur pe unde-apuc nişte căldură;
Indiferenţa e fără măsură
Şi valul urii trece peste dig.
În lume, totul pare-a fi vândut,
Aproape toţi se poartă nebuneşte;
Mai nimeni nu mai ştie ce-i lipseşte
Şi mulţi îşi dau destinul cu-mprumut.
De câtva timp, cu mine port un gând;
Să plec tăcut, să plec în lumea mea,
Să redevin o umbra pe o stea
Şi, sufletul în târguri să mi-l vând.
Nu-l vând prea scump şi poate fi-mpărţit,
Să poată fi al celor ce-au nevoie;
Şi poate că aşa, avea-voi voie
A spune, când şi cum am fost lovit.
Chiar dacă pot s-arăt în mod direct
De ce s-a vrut să uit chiar şi de mine,
Nu pot uita, că timpul nu revine
Şi-ncerc, măcar aşa, să fiu corect.
E iarnă grea…Și altora li-i greu!
Şi-i frig, şi foame, peste tot în lume!
Şi toţi aleargă după bani şi-un nume;
Eu plec pe drumul meu, spre Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu