Mereu, mereu, doar semne de-ntrebare:
Ce sunt? Ce-am fost? Ce, oare, mai pot fi?
Mi-e zborul frânt de-un lanţ, prins la picioare,
Şi nu ştiu cum să-l rup, să pot trăi!
M-am rătăcit şi nu găsesc cărarea
Să pot ieşi mai repede-ntr-un drum;
Nici rost nu am şi... numai întâmplarea
Mai dă un sens trăirilor de-acum.
Mereu, mereu, aceeaşi întrebare
O tot repet şi-i caut un răspuns.
Şi-o tot repet, dar nu mai am răbdare;
Când, oare, voi plăti îndeajuns!?
Nu ştiu să am nici vise, nici ambiţii,
Doar…om să mă mai simt, îmi este dor!
Să fiu un simplu om, fără condiţii,
Să nu mai fiu doar piesă de decor!
Mereu, mereu, pun semne de-ntrebare,
Negând continuu sensul absolut;
Chiar dacă sunt lovit, în disperare,
Mai merită să-mi pese de trecut!?
Mă regăsesc în omul de pe stradă
Și-l simt plângând şi, tot mai rar râzând;
Chiar dacă văd ce mulţi nu pot să vadă,
Îi fac pe toţi frumoşi, la mine-n gând!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu