Dintr-o dimineață de toamnă, Mariei
Nu ştiu nimic, n-am nici o bănuială,Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost,
Din clipa-n care, fără îndoială,
Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.
Eu știu ce-mi este mie-n amintire,
Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus,
Nu pot descrie o reîntregire,
Alte cuvinte sunt deja în plus.
Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită,
Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt,
Când ai venit prin noaptea adormită
Ca să-mplineşti promisul legământ.
Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte,
Şi-n tine mă doream definitiv,
Eram tăcut şi fără de cuvinte,
Firescul faptei era clar motiv.
Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare,
Şi ştii că patului i-ai fost motiv
De existenţă mult tremurătoare
Când totul era clar, definitiv.
Ştiam şi eu că altă vreme vine,
Hotărâtoare, vieţii tale leac,
Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine
Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.
N-am azi nici un motiv de îndoială,
Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt,
Să trecem de cumplita bănuială,
Că toate din dorinţa noastră sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu