Dovedit de timp

Din zi de Sfântul Nicolae, Nicoletei

Se adunase timpul, drept dovadă
A cât de mult nu e de aşteptat,
Când viaţa vrea firescul să-l prevadă
Ca să se facă visul întâmplat.

Şi s-a-ntâmplat o zi de sărbătoare,
Să-mi facă drum, prin noapte şi prin ger,
Ca amintirea, fără de uitare,
Să ne adune, cândva, şi în Cer.

În miez de noapte, tu venind de-acasă,
Eu rătăcind pe-al vieţii mele drum,
Am pus povestea vieţilor pe masă
Cu un reper fixat, numit acum.

Din vorbă-n vorbă, ne-am trezit în fapte,
Lăsându-ne de-al vieţii joc uniţi,
De prag trecând, în prima noastră noapte,
Ne-am vrut, pentru oricând, nedespărţiţi.

Erai dorinţă şi elan de viaţă,
În pântec erai zbatere de foc,
Şi dezrobiţi, în prag de dimineaţă,
Sânii-ţi jucau al bucuriei joc.

Întru unire, dincolo de clipă,
Împreunaţi, firescul ne-a lăsat,
Ca, de vom vrea, fiindu-ne-n risipă,
Să ne pornim un drum adevărat.

Eu am plecat şi te-ai lăsat plecată,
Sperând să dăm dorinţei alt motiv,
De a-nfrunta, odată, şi-ncă-odată,
Teama de vis, în mod definitiv.

Şi te priveam... Deja erai frumoasa,
Zâmbeai în seara cu sclipiri de ger,
Mi-aş fi dorit să vii la mine-acasă...
Că ai să vii, şi astăzi încă sper...