Dezordinea universală
E azi, firesc, subiect tabu,
Moralitatea imorală
Ne-a prea-nvățat să spunem "Nu"!
Mereu purtăm câte o stâncă,
Precum Sisif, spre vârf de munți,
Dintr-o prăpastie adâncă,
Peste-ale vieții rupte punți.
Prin intersecții de destine
Avem și parte de dispreț,
Când lacrimile sunt meschine
Și ochii pun valorii preț.
Dintr-o extremă, în extremă,
Făcând de aberații uz,
Găsim că viața-i o problemă
Și adevărul un abuz.
O vagă urmă de speranță,
De teama unui "prea târziu",
Ne dă puteri de cutezanță
Pe muchie de bisturiu.
Cei ce nu cred în decădere
Mereu, mereu, reiau urcușul,
Croindu-și drumul, în tăcere,
De-a dreptul, nu de-a curmezișul.
Dar viața-n felul ei, reală,
Are firescul ei tărâm...
Urcarea totuși nu-i vitală
Când nu mai știm să coborâm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu