Că-n visul nopții-mi ești mereu dorință
Și nu-mi mai am procese de conștiință
Oricâți ar fi cei ce mă fac nebun.
Am încercat să-ți spun, când obosit,
Te-am întâlnit la ceas de dimineață
Și despre multe, multe-am povestit,
Dar prea puține despre-a noastră viață.
Simțeam că-n tine orologii bat,
Cuprise de porniri înălțătoare,
Și m-am trezit în vorbe avântat,
Sfidându-mi chiar dorința arzătoare.
Miezul de zi era, cu mult, trecut
Când gândul mi-l găseam pornit spre tine,
Voindu-se să-ți fie cunoscut,
Să-ți spună despre vremea care vine.
De multe ori am vrut, pe înserat,
Să-ți amintesc de ziua următoare,
Să-ți amintesc de marele păcat
Al celor ce ucid un fruct, prin floare.
Am vrut să-ți spun mai mult, cu mult mai mult,
Rar pe-nțeles, prea-simplul în esență,
Că-ți simt dorința-n mine ca tumult,
Și-s doritor mereu de-a ta prezență.
Acum îți scriu și nu mă mai rețin,
Nici exprimarea-mi nu-i pe ocolite,
Că nu am gândul omului meschin,
Și nici idei cuiva împotrivite.
Orice se poate, ne suntem datori
În doi să ne trăim măcar o noapte,
Împreunați, ca simpli muritori,
Ce se dedau, fără de griji, la fapte.
Să ne avem plăcutul în simțiri,
Văzuți de ceruri, nevăzuți de lume,
Uitând de vechi și triste amintiri,
De mult prea absolutele cutume.
Voindu-mă motiv înspre păcat,
Te vei lăsa să-mi fii, cu totul mie,
Și, ca să fiu, cu mine, împăcat
În tine-am să rămân o veșnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu