luni, 12 noiembrie 2018

Din nou, amici...

Voi, dragi amici ce v-amintiți, din nou,
Că fost-am vreme multă împreună,
De ce acum îmi spune-ți că-s erou,
Și vestitor de nouă vreme bună?

Văd că vă pare simplu și banal
Să-mi lăudați și ce-am greșit în viață,
Dar vreți să cred că totul e real,
De nu devin, în mod fatal, paiață?

Mă uit la voi... Mă-ntreb de nu-s tâmpit,
V-aud vorbind și iau ca și-ntâmplare
Timpul trecut cât nu v-am auzit,
Și n-am știut că dragostea vi-i mare...

Îmi povestiți ce credeți c-am uitat,
Îmi amintiți ce spus-am altădată,
Dar vă-ntrebați de ce m-am împăcat
Și par că-mi am dorința resemnată...

Am fost mereu aici, dar n-ați știut
Să mă-ntrebați de viață ori de moarte,
Aș vrea să sper că poate n-ați putut
Sau ați crezut că sunt deja departe...

Dar parcă simt că totul e-n alt fel,
Simt dinspre voi un iz de falsitate,
Căci mi-e știut că m-ați numit tembel
Prin vorbe multe aruncate-n spate.

Și ce n-ați spus ați dat de înțeles,
Uitând că roata vieții se-nvârtește,
Gândindu-mi cu-n extrem dezinteres,
Sentința celui ce, trăind, greșește.

Acum vorbiți și mă găsiți, din nou,
Ca și cândva, trecut printr-o furtună,
Mă lăudați... Îmi spuneți că-s erou
Și vestitor de nouă vreme bună...

Niciun comentariu: