Priviri de ochi

Ochii tăi, oricât te vei ascunde,
Strălucirii îi rămân supuşi,
Ca să poată orişicând răspunde
Celor ce îi văd doar jucăuşi.

Pe de-a-ntregul ei devin dovada
Unui orizont cu cer deschis
Unde locuri n-are mascarada
Şi minciuna are drum închis.

Când se pun ideii înainte
Nelăsându-i drum de falsităţi,
Dau pe faţă zorul din cuvinte
Sub amprenta clarei libertăţi.

Tocmai ei te-arată şi frumoasă,
Fără drept de minime-ndoieli,
O idee mult prea nemiloasă
Pentru scornitorii de urzeli.

Mulţi au vrut, şi mulţi vor vrea a spune,
Ceva ce nici nu îţi e ştiut,
Despre nopţi cu amintiri comune
Şi motiv de loc necunoscut.

Încă mulţi vor face o poveste
Din idei ce adevăr se vor
Ca să-ţi dea, în mod tacit de veste
Că te vor, pentru un timp, a lor.

Ochii, însă, nu vor vrea să-ţi vadă,
Vor simţi că ies din ei săgeţi,
Nelăsând minciunile să creadă
Că, pe viaţa ta, vor fi peceţi.

Pierduta abţinere

Privindu-te nimic n-am vrut a-ţi spune,
Dar, iată, am ajuns să nu mai pot,
Şi te declar de-a dreptul o minune
Ce-mi dă idei schimbate întru tot...

Norii pe cer vestesc mereu furtuna,
Dar orizontu-l văd strălucitor,
Fiindu-i tu, motiv, pe totdeauna
De-a nu mai fi de rău prevestitor.

Te-am admirat de când am dat de tine
Prin tot ce s-a numit moment ad-hoc,
Însă mi-am zis că, totuşi, ar fi bine
Cuvântul să îl ţin bătut pe loc.

Şi-am adunat cuvinte, mult prea multe,
Să le tot ţin mi-e greu, am obosit,
Nici gândul nu mai vrea să mă asculte,
Prejudecăţii nu se vrea sortit.

Chiar dacă pare mare diferenţa
Între idei ce ni se vor motiv,
Nu pot să mă ascund de elocvenţa
Simţirilor cu rost imperativ.

Şi-ţi spun acum, lipsindu-mă de teamă,
Punând vederii tot ce e de pus,
Ceva ce ştiu că adevăr se cheamă
Lipsit de-adăugarea "presupus".

Sub simple forme nu mă pot ascunde,
Nu pot să-mi văd tăcerile ţipând,
Să mă ascund pe mine nu am unde,
Şi nici pe tine să te-alung din gând.

Cuvinte ce-au tăcut azi vin spre tine,
Şi nu sunt mari, sunt doar nişte idei
Prin care-ţi spun că tot ce-ţi aparţine
Te face un model printre femei.

Motiv de carte

De-ar fi să-mi spui că vii în miez de noapte
N-aş zice vreodată să nu vii,
Ba chiar te-aş îndemna cu gând de fapte
Să nu te-abaţi din drum, să nu-ntârzii.

Acelaşi gând din ultima chemare
Ce nu-mi lăsa motive să m-ascund,
Va fi, din nou, motiv de întâmplare
Ca să mă simţi neobosit, profund.

Mereu, mereu, o ploaie de dorinţe
Se va voi un clar consens de rod,
Dând fanteziei rosturi şi tendințe
De podium ori de simplu eşafod.

În ochii tăi se vor aprinde stele
Să pot ţinti al clipei ţel sublim,
Când, liberi de extremele rebele,
Uniţi, în trupul tău, va fi să fim.

Te vei dori un vers de poezie
Înscris firesc în pântecu-ţi flămând,
Spre a-l păstra-n deplina-i frenezie
Ca adevăr al unui ultim gând.

Şi am să scriu, la fel, fără de grabă,
Dând literei şi un contur rotund,
Iar tu, punând accente pe silabă,
Vei spune cât şi unde să pătrund.

Cu adevăru-n faţă, în veţtminte
N-ai să doreţti deloc să te mai ştii,
Ca poeziei tu să-i dai cuvinte
Voind o carte-ntreagă să devii.

Colateral şi indirect

N-am vrut să fiu, o viaţă, mediocru,
Lipsindu-mi chiar motivul de vorbire,
Ca cel ce vede galbenul un ocru
Când e umbrit de-a nopţii strălucire.

Am adunat mereu, mereu, idei
Să pot avea principii desluşite,
Când fi-vă să devin chiar eu temei
Al unor întâmplări predefinte.

Am şi trecut cu pasul prin noroi
Şi m-am spălat în copcile de gheaţă
Ce-mi aminteau de vremurile noi
Şi de croirea drumului prin viaţă.

Iluziei n-am vrut să-i las contur,
Ştiind-o ca tărâm de falsitate,
Patetică prin rolul ei obscur
De-a fi, ca adevăr, doar jumătate.

Şi-a fost ceva ce m-a determinat,
Să fug de presupuneri fără frică,
Lăsând orgoliul trist, sau enervat,
Că-şi are elocvenţa mult prea mică.

La porţi închise, noaptea, am bătut,
Fără să cred că nu se pot deschide,
Chiar dacă sunt un ins necunoscut
Celor ce cred în neamuri sau partide.

Când limita părea a fi un prag,
Păzit de îndoieli cu străşnicie,
N-aveam nici un motiv să mă retrag,
Să-l trec, simţeam, că-l am ca datorie.

Nici azi nu vreau să am un alt reper
Văzut ca limitare omenească,
Cât pot să văd că stelele pe cer
N-au limitări mereu să strălucească.

Întrebări de amintiri

Ce-ţi aminteşti, cumva, frumoasă doamnă,
Din vremea când, desculţă, pe poteci
Fugeai grăbită spre fireasca toamnă
Cu tine alegându-ţi să te-ntreci?

Pe unde-ţi este vremea de-altă dată,
De care rar vorbeşti, şi la trecut,
Când de idei te-ai tot lăsat curtată
Spunându-ţi că nimic n-ai de pierdut?

Te văd cum stai cu tâmplele pe masă,
Luându-ţi faptele, la rost, pe rând,
Şi-ţi spui că nu mai eşti frumoasă
Aşa cum te-ai dorit, mereu, în gând.

Ai dat cu pietre, te-au lovit cu pietre,
Şi ai căzut crezând că te ridici,
Trasând cu inegale diametre
Aure strâmbe oamenilor mici.

Te vezi acum a faptelor urmare,
Mirată că-ţi e greu să înţelegi
Lipsa dorinţei, lipsa de-mpăcare
Şi adevărul unor multe legi...

De-ar fi să te mai naşti încă o dată,
Te-ntrebi de dat ţi-ar fi să mai greşeşti,
Ca să te ştii cu toate împăcată,
Chiar cu ideea soartei femeieşti?...

Scriu poezii...

Scriu poezii când noaptea este tristă,
Şi chiar pereţii-i văd şi trişti, şi goi,
Iar poezia-mi este o batistă
Să şterg o lacrimă... mi-e dor de noi!

Scriu poezii să evadez din mine
Să caut vremuri ce se pierd prin timp,
Când prea acut îmi este dor de tine
Şi depărtarea parcă-i anotimp!

Scriu poezii pe lacrima de rouă
Când ştiu de noapte doar în zori de zi,
Şi-nvăţ a fi cel împărţit în două
De chiar dorinţa mea de a muri.

Scriu poezii când sufletul îmi plânge
Şi gândul nu mai vrea să stea pe loc,
Şi scriu cu lacrimi diluate-n sânge,
Aşa cum vin cuvintele, ad-hoc.

Scriu poezii când multele-mi dorinţe
Le văd mai mult ca pe un gând ucis,
Prinzând a se deda la suferinţe,
Şi-a căuta mereu un drum închis.

Scriu poezii şi scrisu-nsângerează
Extremele ce vin cu mari idei
Că, nimeni, adevări nu păstrează,
Considerate-a fi fără temei.

Scriu poezii când viața îmi arată
Că nu sunt totdeauna realist
Că mintea mi-este-n gânduri îngropată
Uitând, de fapt, că eu, gândind, exist.

Scriu poezii... atât e tot ce-aş spune
De-aş fi luat, de oameni, la-ntrebări,
Oricât de multe ei ar presupune
Şi cât de multe ar avea urmări.

Recursul de rebel

Fac iar recurs la dreptul la uitare,
Chiar vreau acum, total, definitiv,
Să vină şi această condamnare
De-a nu mai fi dorinţei laitmotiv.

Îmi arzi mocnit în suflet, clipe grele
De jar încins, mă mistuie hain,
Mutându-mi gândul într-un praf de stele
Împrăştiat de-al dorului suspin.

Te-ai vrut să fii, prin cumul de accente,
O fantezie cu motiv subtil,
Lipsită de extreme inocinte
Ce fac din clipa nopţii un exil.

Şi chiar ai fost, cu bune şi cu rele,
Un adevăr ce nu îl neg, nicicum,
Iertarea-mi de pornirile rebele
Ce-n tine ajungeam să le consum.

Încă nu am puteri spre a-nţelege
De-a fost şi necesar, şi oportun,
Să am firescul drept de a alege
Spunând că ceva a fost rău sau bun.

Fac un recurs pe legi ce nu sunt scrise,
Pentru acei, ca mine rătăciţi,
Printr-un abuz de sensuri compromise,
În lumea-n care mulţi par ţintuiţi...

Orice-i firesc, cu bune şi cu rele
Stă mărturie timpului finit
În care chiar ideile rebele
Se vor destin şi adevăr menit.

Uitând să mă bazez pe întâmplare
Am devenit un om privind în gol,
Un om ce vede până-n depărtare
Dar mai nimic din tot ce-i dă ocol.

Fac un recurs... Instanţelor supreme
Le cer o judecată de altfel
Să nu mai am motive de-a mă teme
Că pot să fiu mai mult decât rebel.

Fuga prin iluzie

Ai dispărut şi lumea-mi este goală,
E cerul meu de-a dreptu-ntunecat,
Atâtea gânduri vin şi dau năvală,
Simt viaţa că mi-e scoasă la mezat...

O fugă niciodată nu-i o luptă,
Nici chiar când lupta e fără motiv,
Ea e doar coborârea prea abruptă
Pe panta unui trai figurativ.

Sufletul cioburi ascuţite ninge,
Iar soarele coboară-n asfinţit,
Speranţa e un foc ce brusc se stinge,
Iar tu doar o femeie ce-a minţit.

Vorbeai de zbor, de vise-mplinitoare...
De-un tren în care totu-nseamnă doi...
Dar cum nimic nu este nou sub soare
Iubirea ta e-o armă... şi război.

Ai dispărut printre idei meschine
Şi te-ai ascuns sub fald de depărtări
Spunând ceva... că te ascunzi de mine,
Dar şi de rostul altor întâmplări.

Refrenul e o placă zgârâiată
Prin desfrânarea unui gând obscur
Ce ţi-a venit când te-ai lăsat purtată
Spre ceea ce tu vezi fără cusur.

Te-ai vrut având destin la repezeală,
Chiar te credeai dulceaţă de pelin...
Plecarea ta e semnul de-nvoială
Cu rolul unui simplu manechin.

Ai dispărut... Ai drum doar înainte,
Cândva regretul îţi va fi un adăpost
Ca să te-ntrebi, cu lipsă de cuvinte,
De ce-ai văzut plecarea ca şi rost.