Ce-ţi aminteşti, cumva, frumoasă doamnă,
Din vremea când, desculţă, pe poteci
Fugeai grăbită spre fireasca toamnă
Cu tine alegându-ţi să te-ntreci?
Pe unde-ţi este vremea de-altă dată,
De care rar vorbeşti, şi la trecut,
Când de idei te-ai tot lăsat curtată
Spunându-ţi că nimic n-ai de pierdut?
Te văd cum stai cu tâmplele pe masă,
Luându-ţi faptele, la rost, pe rând,
Şi-ţi spui că nu mai eşti frumoasă
Aşa cum te-ai dorit, mereu, în gând.
Ai dat cu pietre, te-au lovit cu pietre,
Şi ai căzut crezând că te ridici,
Trasând cu inegale diametre
Aure strâmbe oamenilor mici.
Te vezi acum a faptelor urmare,
Mirată că-ţi e greu să înţelegi
Lipsa dorinţei, lipsa de-mpăcare
Şi adevărul unor multe legi...
De-ar fi să te mai naşti încă o dată,
Te-ntrebi de dat ţi-ar fi să mai greşeşti,
Ca să te ştii cu toate împăcată,
Chiar cu ideea soartei femeieşti?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu