Au înflorit iar teii din Copou,
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou,
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.
Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii, ce mi-e iarăşi drag,
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.
Şi tot aştept să fiu un bun comun,
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.
Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa,
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!
Mai mă opresc din mers privind tăcut,
În aşteptarea ce se tot lungeşte,
Şi-mi caut un prenume de-mprumut,
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.
Şi tot aştept tarabei să mă dau,
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau,
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.
Dac-aş şti că pot aduce
Soare în inima ta,
Într-a timpului răscruce
Chiar acum m-aş aşeza.
Dac-aş şti că pot reface
Punţi ce aripi îţi pot da,
Drumul vieţii l-aş întoarce
Şi destin aş recrea.
Dac-aş şti că pulsul clipei
Este gândul tău şi-al meu,
M-aş şi dărui risipei,
Ca să fim doar noi mereu.
Dac-aş şti... Nu ştiu... Se ştie?
Nopţii îi dau sens de zi,
Fie deci ce-o fi să fie,
În curând te voi găsi.
Priveşte, cerul nopţii e brăzdat
De încă o istorie de-o clipă,
Doar adevărul e îndurerat
De-atâta zarvă şi de-aşa risipă.
Hotarul umbrei e din nou strivit
De trecerea firească, efemeră,
Doar paşii mai ţintesc spre infinit,
Încătuşaţi de-un semn de barieră.
Câte un gând mai are drum închis,
Când la-ntrebări încearcă să răspundă,
Ori, obosit de-al vieţii compromis,
Se pierde-n râu de lacrimi ce-l inundă.
O nouă stea din cer ne luminează
Şi caută vieţii să-i dea nume,
Eu tot aştept pe margine de lume
Un semn şi-un gând pe-o lacrimă de rază.
Prin norii negri simt că pleci departe
Şi spre dezastru toate se vor duce,
Iar tu rămâi un nume pe o cruce
Şi adevărul lumii ne desparte.
Altarul clipei a aprins şi cerul,
Şi aripi frânte se ivesc din ape,
Strivind o clipă caut de aproape
Răspunsul ce învăluie misterul.
Oricât m-ai ignora, tu ştii prea bine
Că vreme nu m-ai este de pierdut
Şi, hazardându-te spre absolut,
Ai să-nţelegi de ce te-ntorci la mine.
Când faci abuz de vorbe-ntortocheate
Pui doar accent pe timpul tău trecut
Şi uiţi că sunt un om necunoscut
Ce ştie şi ce vrea şi ce se poate.
Tu, în întoarceri vrei să-ţi afli calea
Şi să repari castele de nisip,
Aşezi o umbră tristă pe-al tău chip
Când într-o parte-i dealu-n alta-i valea.
Şi mă ignori şi crezi că poţi fi totul
Sub zodia hotarelor de foc
Sau poate uiţi că ţin şi timpu-n loc
Când pun în joc şi soarta şi norocul.
În tot ce spun e semn că arde cerul
Şi curge-n picături ce ard mereu
Şi-acel final ce-l port în gând mereu
Va risipi, predestinat, misterul.
Ne iubim în trecere mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Umbra lumii nouă ni s-a dat
A venit şi seara, s-a-nnoptat.
Umbrele vin peste noi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Noaptea rece-n taină ne-a cuprins
Nu mai ştiu ce patimi ne-au învins.
Întuneric vom privi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Neguri ne trimit către abis,
Poarta depărtării s-a deschis.
Mi-era teamă să mai cred în da,
Hăituit de sensul negativ,
Dar m-am regăsit în şoapta ta
Şi-am găsit al vieţii leit-motiv.
Toate au acum un unic sens
Spre o poartă ce ni s-a deschis,
Şi adun, trăind tot mai intens,
Tot ce am, clădind tărâm promis.
Mi-era teamă să-l rostesc pe da,
Şi sfidam orice, rostind pe nu,
Astăzi ştiu că nu mai pot ceda
Şi destinul meu eşti numai tu.
Gândul are rol primordial
Spre destinul ce-l avem în doi,
Făurit de creasta unui val
Şi adus de cer într-amândoi.
Mi-era teamă c-am uitat pe da
La răscrucea marelui hotar,
Azi e soare iar în viaţa mea
Şi tu vieţii mele corolar.
Am dat nume timpului pierdut
Şi-am pus semnul ce era de pus,
Azi n-am teamă de necunoscut,
Soarele e la amiază, sus.
Iar acum eu nu mai ştiu pe nu,
Ba, mai mult, cam totul schimb în da,
Sunt acolo unde eşti şi tu,
Viaţa ta e ca şi viaţa mea.
Grâul dă în pârg şi se zvoneşte
Că va fi şi-n toamnă rod bogat,
Eu bat drumul ce se tot lungeşte,
Ca să pot la poarta ta să bat.
Vara îmi dă semn de împlinire,
Ca să caut locul ce ni-i dat,
Eu bat drumul dinspre dezrobire
Şi-acel timp de vis înnobilat.
Vremea mi-e-mpotrivă câteodată
Din furtuni mi-e greu să mă adun,
Eu bat drumul către tine, fată,
Şi în palme inima-mi îţi pun.
Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,
Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,
Razele de soare ard un văl de ceaţă,
Noi vom trece pragul pe un drum sortit.
Pas de înălţare, izgonit de lume,
Se despovărează de un trist trecut,
Razele de lună scriu pe cer un nume,
Noi vom trece pragul spre necunoscut.
Pas de existenţă, împărţit în două,
Se reduce astăzi la destin comun,
Razele de soare plâng în bob de rouă,
Noi vom trece pragul. Nu ştiu ce să-ţi spun.
Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,
Trece spre finalul gândului uitat,
Razele de lună spun că nu se poate,
Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.
Am gânduri mari şi cred că se-mplinesc
Cu fiecare noapte care trece,
Şi chiar atunci când suflă vântul rece,
Nu mă mai tem şi ştiu că te iubesc.
Din lacrimi izgonite din destin
Adun speranţa clipei de-mplinire,
Şi uit trecutul ars de-a ta privire,
Când mă priveşti în unda-mi de suspin.
Am gânduri iar şi nu le mai opresc,
Înalturi albe mai mereu mă cheamă,
Şi nu mai simt nicicum că mi-ar fi teamă,
Mi-e teamă doar să-ţi spun că te iubesc.
Duceam cu mine şoapta unei stele
inoculând speranţe inutil,
Aripi de vis plângeau în vorbe grele,
negând dezastrul pasului tiptil.
Şi iar dau foc iluziei pierdute
la ceasul când oraşul e pustiu,
Un alt destin, din frunzele căzute,
refac prin clandestinul meu târziu.
Zăpezi târzii vin azi să înflorească,
adeverind speranţa mea lumească.
Iubita mea, priveşte cerul nopţii
Şi luna-n răsăritu-i prea grăbit,
Ca să mă vezi zdrobit de-un pas al sorţii
Şi răstignit pe-o muche de cuţit.
Hotare triste am fixat în grabă
Şi trandafirii sunt înmuguriţi,
Dar dacă vine noaptea şi mă-ntreabă,
Eu n-am să spun nicicând că sunt striviţi.
Un ger răzleţ a vrut să îi ucidă
Şi drumul să ne ducă-n necuprins,
I-a cam atins suflarea lui aridă
Şi crede că definitiv ne-a-nvins.
Iubita mea, am munţii lângă mine
Şi martor mi-este ceru-nseninat,
Îţi jur că iarăşi primăvara vine
Şi toamna va avea un rod bogat.
Şi-n iarnă o să vezi şi flori de gheaţă,
Şi Flori de Colţ în suflete crescând,
Eu voi da veste că-ntr-o dimineaţă
Vei fi o stea cu ochii surâzând.
Va fi o vară cum n-a fost vreodată,
Cu nopţisenineşi-mpliniri de vis,
Mai toatălumea va privimirată
Că cerul vieţii ni s-a redeschis.
În nori de plumb am regăsit lumina
Şi-am regăsit căldura în zăpezi.
Am luat mereu asupră-mi toată vina
Ca eu să-nving când tu vrei să-mi cedezi.
În ape reci am pus să ardă focul
Şi-am pus la cale-a vieţii sărbătoare,
Şi-n miezul nopţii mi-am găsit norocul,
Norocul meu - o lacrimă de soare.
Niciodată n-am cerşit nimic,
Am trăit cu ceea ce-am avut,
Astăzi am curajul să vă zic:
Chiar şi pragul vieţii l-am trecut.
Umbre-ncolăcite de lumini
Mă duceau pe-un drum necunoscut,
Şi, contemporan cu-ai mei străbuni,
Retrăiam poveşti de început.
Val de lacrimi mi-a fost dat să fiu,
Răvăşit de ordinea de zi,
Dar simţind că ceru-i plumburiu,
Mi-era clar că ştiu ce nu pot şti.
Din priviri am răzbătut spre cer,
Azi îmi ştiu întregul viitor,
Viaţa mea pot gaj să o ofer,
Că murind eu tot nu pot să mor.
M-am întors şi-acum ţin timpu-n loc,
Scriu o carte fără de sfârşit,
Ştiu că împreună-avem noroc
Şi-mplinim tot ce e de-mplinit.
Cum în viaţă n-am cerşit nimic,
Ochii din pământ pot să-i ridic.
