Motivare prin pariu

Pun pariu, de multe ori, cu viaţa;
Nu mă tem, nicicând, c-aş fi perdant!
Cu privirea-mi place să tai ceaţa,
Să pot face Rai şi din neant.

Prin arşiţă, dar şi prin furtună,
Peste nopţi de toamnă, tot mai reci,
Văd ce fi-vor zilele-mpreună,
Cum revii, mereu, când spui că pleci.

Şi, mereu, la ceas de dimineaţă,
Răsăritu’-n ochii tăi, privesc;
Ştiu că, iarăşi, în această viaţă,
Ceruri mi te-au dat să te iubesc!

Revenind din drumurile mele,
Printre valuri, dinspre vârf de munţi,
Văd în ochii tăi Calea Lactee
Şi-un mereu îndemn: să nu renunţi!

Mi-au fost multe date să îmi fie
Când real, normal, când anormal,
Şi aşa, ştiu, azi, de ce-ţi spun ţie
Că n-am timp să mai trăiesc banal!

Vin spre tine şi te-aştept la mine,
Alergând prin umbrele de ploi,
Să mă ai şi să mă porţi în tine,
Până într-o viaţă de apoi.

Când despic un fir, în şapte fire,
Sau…când pasu-mi pare temător,
Mi te dai şi-mi dărui nemurire,
Mi-ai da viaţa ta, de-ai şti că mor!

Îţi spun iar, o data, şi-ncă-o dată,
Un real, simţit oriunde-aş fi;
Chiar când noaptea mea e-ntunecată,
Mi-o preschimbi în magici zori de zi!

Te iubesc, cu viaţa şi cu moartea!
Te iubesc, în toate ce vor fi!
Ştiu, că-n vara asta, scri-voi cartea
Ce-mpreună o vom tot citi.

Grabnice nuanţe

Mă grăbesc, acum, deodată,

regăsindu-mă-n nuanţe;

Ard în focuri teama nopţii,

toate să se împlinească.

Unde-s doi, e loc de toate:

şi de vis, şi de speranţe,

Şi de gândul, spus în şoapte,

ca trăire omenească.

Mă-ntristez în pragul serii,

când simt vântul dinspre munte

Şi simt dorul ce mă cheamă

către ţărmure de ape;

Mi te-adun din amintire,

te cunosc prin amănunte

Şi, aşa, măcar, mă bucur

c-ai să-mi fii, mereu, aproape.

Printre norii de furtună,

printre ploile de vară,

Caut să-ţi găsesc privirea,

ce-şi doreşte să-mi vorbească;

De sub ceaţa înălţimii

tot aştept să îmi apară,

Să dea sens dorinţei mele,

în speranţa omenească.

Mi-aş simţi pustie clipa,

de nu ţi-aş simţi trăirea!

M-aş lăsa în voia sorţii,

timpul l-aş lăsa să-mi scape.

Dar lumina-n curcubeie

îmi arată împlinirea,

Ce în ceruri se cunoaşte

şi mi te-a adus aproape.

Tablou prin vreme

Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă,
Nici nu-mi amintesc când m-am născut,
Parcă, totuşi, într-o dimineaţă;
Dar şi-atunci, ştiam că am trecut.

Au fost multe lumi şi multă lume,
Mi-a plăcut să-nvăţ, şi-am învaţat
Că purtând, mereu, acelaşi nume,
N-am să pot să fiu, de mulţi, uitat.

Am tăcut, dar am şi spus de toate,
Că şi-acum s-a spus, c-aş fi prea dur,
Sau că vreau prea mult şi ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...

Ştiu de multe ori, mai dinainte,
Cum va fi, ori timpul viitor.
Nu mă bâlbâi; ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor.

Şi-am urcat, din greu, câte o treaptă,
Cu săgeţi de foc am fost lovit;
Am păstrat mereu o cale dreaptă,
Orişicât s-a vrut să fiu oprit.

Piedici, praguri, rânduieli injuste,
Dictatura unor îmbuibaţi,
Drumuri largi, dar şi cărări înguste
Am trait, trăind, lângă Carpaţi.

Dar sunt singur... Şi-mi dau, mulţi, poruncă
Să mă vând, punându-mi şi un preţ,
Interzis, mi-e dreptul sfânt, la muncă,
Voie n-am, la nici un vis măreţ.

Din sintagme şi-ntâmplări ciudate,
Iarăşi, pun prezentul în trecut;
Revăzând, pe toate, ca-ntâmplate,
Să pot şti ce vreau şi ce am vrut.

Profundis mundi

În măreţia nopţii spulberate,
Eternităţii mi te dăruieşti,
Iertându-mă de marile păcate,
De slabiciuni şi de greşeli, fireşti.

Sunt om, rătăcitor şi îndrăzneţ,
Scrutând, prin ceruri, timpul viitor,
Cenuşa s-o preschimb în ţel măreţ,
Să fim noi doi, acei ce-n veci nu mor.

Canicula se simte peste tot;
Pădurile în umbră-i se ascund.
În umbra ta, mă simt, din nou, că pot
Să dau contururi sensului profund.

Furtunile sunt, totuşi, mai frumoase;
Mi te arată-n falduri de lumini;
Ivită dintre umbre-ntunecoase,
Spre mine vii, tristeţea să-mi alini.

Refac, din lacrimi, gândul luminos
Când, noaptea, te privesc plin de fiori;
Şi rosturi dau acelui vis frumos,
Venit ca vestitor în prag de zori.

Esenţă vieţii dai tu, ce vei naşte
Copii, speranţe, vise, viitor!
Deja trăiesc şi-ncep a recunoaşte
Perechea celor doi, ce-n veci, nu mor.

Între răspunsuri şi-ntrebări

Plec mereu printre străini,

nimeni nu mă-ntreabă, unde?

Caut picături de viaţă,

printre boabele de rouă;

Frigul nopţii mă îngheaţă

şi în suflet îmi pătrunde,

Însă cred, că-n zorii zilei,

voi începe-o viaţă nouă.

Între zi şi între noapte,

timpul mi-a deschis o poartă,

Arătându-mi viitorul,

plin de vechi şi noi dileme,

Ca să pot să-nvăţ că totul

e marcat pe-a vieţii hartă;

Că, din marile principii,

nu rezultă teoreme.

Când acuz o întrebare,

că-i şi dură şi absurdă,

Caut, cine nu o lasă,

să devină realistă;

Şi, mă cert, că lumea asta

e, din ce în ce, mai surdă,

Tot mai mult înfumurată

şi, de-a dreptul, narcisistă.

Din noianul de răspunsuri,

ce-şi asteaptă întrebarea,

Eu aleg, la întamplare,

ceea ce să spun îmi vine

Şi mă-ntreb, abia pe urmă:

cum de n-am simţit chemarea,

Ce plecase înainte-mi

şi era, pe drum, spre tine?

Vremelnica toamnă

Iubito, toamna vine prea devreme,
Această vară chiar ne va lipsi;
La târgul vieţii, printre mari dileme,
Au ciopârţit-o şi-a rămas de-o zi.

A nins în munţi şi, ştii, când e zăpadă,
Rămânem fără puncte de reper;
Veni-va timpul celor care pradă;
Le suntem pradă lor, aici, şi-n cer!

De-atâtea mofturi, prea aristocrate,
Au luat-o toate pe un drum greşit,
Iar calendarul parcă dă din coate
Să împlinească tot ce e sortit.

Şi vântul nopţii pare-a fi furtună,
Seninul nopţii-n cioburi mici e rupt,
Haotic, nori de ploaie se adună
Când, somnoroşi, noi suntem dedesubt.

Iubito, să trăim această vară,
Aşa cum vrem, aşa cum o simţim!
Dobândă, mulţi veni-vor să ne ceară,
Cu viaţa, mult prea mult, o să plătim!

Şi vine toamna, vine ca o boare,
Ce ne arată cât de frig va fi;
Ridică-ţi fruntea, azi, cât încă-i soare,
Venirea ei n-o mai putem opri...

Iertare dezlegătoare

Tu iartă-mă, de toate, mama mea,
Dezleagă-mă, de-al vieţii legământ!
Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea
Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,
Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!
Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,
Nu ştiu de ce şi pentru ce trăiesc!?

Am obosit să cred că lumea-i bună,
Ca om, de nimeni nu mai sunt văzut!
Dar, nimeni nu se-ncumetă să-mi spună
Ce rău, de neiertat, i-aş fi făcut!?

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!
Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,
Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,
Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Ma iartă, mamă, viaţa e un chin;
Te rog... mă lasă, azi, fără destin!

Scrisoare în noapte

Iubita mea, în noaptea asta-ţi scriu,
La ora când dă timpu-n altă zi,
Ceea ce văd, ori înţeleg, ori ştiu
Şi că, o zi, anume, va veni!

Mai caut să-nţeleg, consensual,
Un sens ce-l întrevăd nedesluşit,
Prea-ncorsetat de haosul real,
Mereu sedus de minus infinit.

Şi mi se spune iar că sunt nebun,
Când ochii mi-i ridic spre viitor,
Având curaj să și susţin ce spun,
Exorcizând al nopţilor decor.

În drumul meu, prin munţi, înspre pustiu,
Pun pasul tot mai greu, mai apăsat...
Iubita mea, mă iartă că îţi scriu,
Ştiind că viitorul s-a-ntâmplat!

Din împărţiri, cu semn şi fără semn,
Extrag esenţa gândului lucid;
Din neguri, parcă vine un îndemn,
Să uit ce ştiu şi să mă sinucid.

Şi vânturi calde suflă dinspre sud,
Tristeţii să-i imprime un hotar,
Lăsându-mă, o clipă, să aud
Că nu mai vrei să trec, doar, în zadar.

Zăpezi târzii se-adună viscolit,
Sculptând în umbre un destin divin,
Când luna-n drumu-i trist, spre asfinţit,
Mi-arată cum pumnalul taie-n plin.

În zori, când vântul rece, dinspre nord,
Îmi spală ochii grei, surprinşi de-ngheţ,
Falsele stele fac atac de cord
Şi cad în hăul morţii, hrăpăreţ.

Revăd, prin vis, chemarea-ţi spre zenit,
Prin rodul şoaptei primei noastre nopţi
Şi uit să mor, ştiind că-ţi sunt sortit
Deschizător al marii tale porţi!

Cântec de prin rătăcire

Eu hoinăresc prin lumea mea, iubito,

și n-am nici gînduri, nu am nici cuvinte;

E, parcă, întuneric peste ceruri,

se tot vorbeşte mult şi mult se minte.

Privirea mi-o ridic spre miezul nopţii

şi către soare… rar şi tot mai rar.

Eu, parcă, sunt un cumul de proporţii,

ce-ncearcă a fi tot, dar în zadar.

Şi vânturi bat, voindu-se furtună,

pâraiele din matcă vor să iasă,

Dar tot se simte a-nverzi pădurea,

redându-mi gândul de-a trăi acasă.

Neantul e un semn de întrebare,

ce nu se vrea lăsat, nicicum, schimbat,

Dar, orişicum, eu ştiu că-l pot învinge,

răspunsuri dau şi-apoi sunt întrebat!

Pe drumul nopţii, printre umbre triste,

încerc să râd, să uit că timpul trece,

Dar dimineaţa, când îngheaţă roua,

fac diferenţa între cald şi rece.

Şi hoinăresc prin lumea mea, iubito,

şi plâng râzând, şi tac, şi mă ascund.

E-atâta întuneric peste ceruri...

iar eu mă-ntreb... şi nu pot să-mi răspund...

Toate cele dintâi

Victoriei Otel, într-o zi specială

Când vei privi spre stele,

şi-ai să mă vezi pe mine,

Ai să-nţelegi ce-i viaţa,

ce-i rău şi ce e bine.

N-ai să mai vrei uitarea

să-ţi fie căpătâi

Şi-ai să-nţelegi, că toate

sunt chiar cele dintâi.

Nu-ţi apleca privirea

şi nu te mai ascunde,

Priveşte-n zarea largă,

să simţi că te pătrunde!

Sunt undeva-n venire

şi vin, şi vin spre tine

Şi lasă-ţi îndoiala,

tu ştii că va fi bine!

Te lasă-acum purtată

de sufletu-ţi ce-ţi cere

Să fii şi împlinire,

şi gând de mângâiere.

Nimic nu se va pierde,

va fi altfel să fie,

Tristeţea, hai, o uită!

Tristeţea, dă-mi-o mie!

Şi prinde-mă de mână,

hai să fugim în noapte!

Prin gânduri, spune-mi totul

şi strigă-mă, prin şoapte,

Dar lasă să-ţi văd ochii,

să-ţi înţeleg dorinţa,

Prin ea îmi simt puterea

şi-mi regăsesc voinţa!

Priveşte-n taină cerul,

priveşte către mine,

Ţi-a dispărut şi teama,

şi frica de ruşine!

Când unii-ţi vor plecarea,

cu voia ta, rămâi,

Că ştii, deja, că toate

sunt chiar cele dintâi!

Reînvăţarea prin durere

Te ştiu lupoaică şi te simt un înger,
Adolescentă chiar, într-un alt fel;
Mă doare când îţi simt un nor pe suflet,
Atunci, şi-n mine lupta-i un măcel.

Te caut cu privirea şi cu gândul,
Eşti gând, acum, la ceas de miez de zi;
Să te găsesc, aş răscoli pământul,
Să reînvăţ ce-nseamnă a trăi!

Privesc spre lume şi privesc spre cer
Şi drumu-l ştiu, și sensu-l simt real,
Nu mă mai tem, mi-e mai uşor să sper;
Un val năpraznic sunt, cătându-mi mal.

Și chiar de trec prin marile furtuni,
Și chiar de sunt privit, acum, de sus,
Eu ştiu că multe-n viaţă sunt minuni
Şi voi putea să-ţi spun ce am de spus!

Apoi, când totul fi-va și firesc
Şi faptul zilei se va fi-nţeles,
Voi spune eu că-ntr-adevăr trăiesc!
Vei spune tu că viaţa a ales!

Amnezic prin destin

Aproape nu mai ştiu nimic, mi-e viaţa
Doar un imens desert, plutesc în gol;
Aştept, mereu, să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor, jucând un rol.

Sunt poate dur, mereu neînţeles,
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac;
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.

Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc;
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar, uneori, mă tem să mai vorbesc.

Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când, aritmetic, minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.

Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real;
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu-s sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal!

Demonstrativ, din întrebări şi haos,
Conjug un verb, la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos,
Ce, uneori, e un cuvânt banal.

Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Dacă sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie,
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.

Din ruguri stinse şi din necuprins,
Redau înaltul norilor de foc
Şi pot să râd, când, parcă dinadins,
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.

Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire,
Privind şi înainte, şi-napoi!

Hoţie eliberatoare

Te voi fura şi-n taină te voi duce
Acolo, unde vântul e stăpân
Şi cerul cu pământu-s la răscruce,
Să-ţi spun ce, astăzi, abia pot să-ngân.

Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,
Spunând pe nume tot ce e de spus.
Să nu simţim ideea, ca povară,
Uitând că zorii zilei au apus.

La miez de zi, fugari mereu de lume,
Plutind în şoapte, către zări de vis,
Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,
Şi-mi vei fi mal şi drum spre paradis.

Urcuşuri mari şi creste-nzăpezite
Ne vor păzi de cei ce ne pândesc
Şi, liberi, contra falselor ursite,
Ne vom reda al vieții sens firesc.

Atunci, mă vei cuprinde, tot, în tine
Şi ai să fii cu mine peste tot;
Fiindu-ţi bine, ştiu că-mi va fi bine,
Aşa cum ştiu că rău să-ţi fac, nu pot!

Şi-am să te fur, o data, şi-ncă-o dată,
De câte ori ascunsă vei mai fi,
Să poţi să vezi că viaţa-i minunată,
Când eşti iubită şi când poţi iubi!

Ecou de gând prigonit

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte.

Cumpăr umbre pierdute

şi rănite de ziduri.

Azi, când totul se vinde

şi nimic nu se-mparte,

Eu plătesc, pân’ la sânge...

şi mi-e teamă de riduri.

Drumul nervilor, iată,

stă să-şi frângă-mpietrirea,

Urlă, parcă, ecoul

izvorând din pereţi;

Eşti soldatul ce-şi neagă,

între fronturi, menirea?

Astăzi lumea, nebună,

iar ucide poeţi...

Tăvălugul de ură

care-şi spală în valuri

Circumstanţa obeză,

pe al morţii altar,

Scuipă-n sângele tihnei,

săvârşind ritualuri,

Încercând să ne vândă

existenţa-n bazar.

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte,

Înfiez câte-o umbră,

priponită de friguri;

Mă aplec... şi mai scriu

cu Manole o carte,

Despre Ana şi pruncu-i,

înzidindu-ne singuri.