sâmbătă, 13 noiembrie 2010

De la plecare la venire

Şi-mi vei fi într-o plecare,
şi-ţi voi fi la revenire,
Dăruindu-ne-ntru totul,
fără urme de mister,
Şi vom duce pân' la capăt
drumul către împlinire,
Luaţi la rost de-această lume,
noi, cei acceptaţi de cer!

Întâmplări nedefinite
ne arată calea dreaptă
Şi grăbeşte preschimbarea
idealului în faptă,
Am rostit cândva cuvântul
ce, oricum, ieşise-n cale,
Tocmai el timpu-l grăbeşte,
chiar când noi l-am vrea agale.

Printre roluri şi condiţii
viata noastră-i tot întreagă,
O vom face înţeleasă,
mulţi voi-vor s-o-nţeleagă,
Înainte de plecare
îmi eşti pas de regăsire,
Şi-ţi voi fi însemn de-a pururi
şi motiv de revenire.

Constatări necontrazise

Socrilor mei
Vor înflori caişii mâine noapte
Şi spicele se coc de-atâta frig,
Cireşele de mai se simt răscoapte...
De-atâta plâns îmi vine să te strig...

În jurul nostru gâlgâie minciuna,
Eu sunt ceea ce sunt şi altul nu-s,
M-am săturat să decriptez într-una
Ceea ce-aud că altora s-a spus.

Mi-e greaţă şi mi-e silă chiar de mine,
Mă doare faptul simplu că trăiesc,
Nici nu mai ştiu ce vis mă poate ţine
Să nu-mi doresc să vreau să-nnebunesc.

Sunt un străin oriunde m-aş mai duce,
Un lest absurd cu vorbe în suspans,
Şi mi se pune-n spate-o-ntoarsă cruce,
Să spună toţi că mintea-mi e-n balans.

Am libertatea-n lanţuri cu măsură,
Oricând mai mici însă nicicând mai mari,
Dar nu-nţeleg de ce atâta ură,
Şi nici de ce sunt unii prea avari.

Acum cand ştiu mai mult decât se poate,
Şi pot să fac mai multe decât fac,
Se tot găsesc destule beţe-n roate
Si tot mai mulţi ce cred că-mi vin de hac.

Şi simt securea cum se-nfige-n spate,
Şi simt înfipt în tâmplă un cuţit,
Dar am un drum şi lupt pentru dreptate,
Şi-n drumul meu rămân de neclintit.

joi, 11 noiembrie 2010

Viaţa în ruletă

Viaţa asta-i o ruletă...
Unii o mai măsluiesc,
Sunt mereu ce-i ce câştigă,
alţii-s doar cei ce greşesc,
Niciodată n-au să spună
ca sunt hoţii de noroc,
Pentru-un blestemat de bine
chiar cu moartea fac un troc.

Miza-i mică? Se plusează,
limita-i ceva incert,
Doar ruleta, învârtită
pare un obiect inert,
Unii pierd şi-şi pierd şi capul
şi se vând la preţ redus,
Ca să poată să se-agaţe
de oricine-i încă sus.

Se tranşează în mişcare
chiar şi umbra unui mort,
Se trec toate în câştiguri,
gaj se pune pe report,
Drept comun e nesimţirea,
furtul dă un podium sfânt,
Chiar şi dacă-i din cadavre,
ori din adieri de vânt.

Roata vieţi-i o ruletă
pentru cei ce fură tot,
Omul, libertatea, viaţa,
au nuanţă de complot!

duminică, 7 noiembrie 2010

Dorinţă pentru neamul românesc

În ziua doliului necesar
În gândul meu se naşte o dorinţă,
Chiar dacă unii-i spun un ideal,
Să readucem, cât e cu putinţă,
Această ţară, pe un drum normal.

Trăim un timp nebun, fără amprentă,
Trăim inert, cu sens fără de sens!
Trăim o calmitate aparentă,
Fără-nţelegeri, fără de consens!

Iluzii şi absurdul se consumă
Şi toţi aşteaptă gongul, de final,
Aproape toţi văd viaţa ca pe-o glumă,
Aproape toţi se lasă duşi de val.

În farmacii se vând medicamente
Cu un prospect confuz şi prost tradus
Ce, vindecând doar boli adiacente,
Lasă un diagnostic presupus.

Şi mor săracii plini de demnitate,
Şi mor acei ce cred în omul demn;
De plans, se plâng doar cei ce au de toate,
Şi jură strâmb, crezând că e solemn...

Biserici sunt din din ce în ce mai multe,
Slujbaşii lor cerşesc într-una bani
Şi nu aud, dar nici nu vor s-asculte
Durerea umiliţilor ţărani!

Se-nvaţă-n şcoli istorii pitrocite,
Fluidizate-n mod conceptual,
Rescrise în cuvinte ticluite
Cu copyright marcant comercial.

Şi-ntreaga ţară-i scoasă la vânzare,
Cu preţul stabilit după obraz,
Justificat ca… încă o eroare
Ce s-ar fi vrut ieşirea din necaz.

Eu simt durerea iernii ce-i aproape,
Şi-a casei ce nu are-acoperiş,
Şi-a celor ce mai vor cumva să scape
Să nu-şi mai ducă viaţa pe furiş.

Nu-mi pierd speranţa, nici acea dorinţă
Ce-n vis o-ngân, şi-aievea o rostesc,
Pentru că ştiu că încă-i cu putinţă
Să se renască neamul românesc.

vineri, 5 noiembrie 2010

Ecoul trecerii-n tăcere

La moartea maestrului Adrian Păunescu
Ţi-am auzit, în zori de zi, tăcerea,
Şi-am alergat cumva să o ating,
Să-ajung la tine îmi adun puterea
Acum, când timpuri tâmplele îmi ning.

Cuvintele s-au stins şi nu au urmă,
Te-am tot strigat... răspunsul încă-i mut,
Resimt că vocea stinsă mi se curmă...
Am auzit doar gându-mi ce-a gemut?

Tic-tac... tăcerea-mi bate în timpane
Şi va veni un nou final de zi...
Iar orele sunt triste şi orfane
Şi parcă-au început a se-nmulţi!

Rămân, fără să vreau în aşteptare,
Şi-n pulsul meu te simt ca pe-un ecou,
Şi caut prin cuvinte solitare,
Cum s-ar putea să mi te naşti din nou.

Încerc s-ascund durerea goliciunii
De nesperanţa care m-a lovit,
Turnându-te-n tiparul rugăciunii,
Să fii ecou de timp nedefinit!
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ţi-am auzit, în zori de zi tăcerea,
Ce n-ai putut, maestre s-o convingi,
Tu mergi la Dumnezeu... să-ţi dea puterea
Durerea României s-o învingi!

joi, 4 noiembrie 2010

Reînflorire

Îţi simt un gând spre mine,
la ceas târziu de seară,
Îmi spui dintr-o suflare
ce ştii deja că ştiu,
Rupând a lumii lanţuri,
mi-arăţi că-i primăvară
În sufletu-ţi în zbucium,
ce nu se vrea pustiu.

Eu te-aş fura-ntr-o noapte,
să fug în munţi cu tine,
În munte să ne pierdem
şi numai noi să fim,
Să simţi că îţi e bine,
să vrei să-mi fie bine,
Şi până-n zorii zilei,
mereu să ne dorim!

Să fim noi doi şi noaptea
şi cerul plin de stele,
Să mă tot chemi în tine,
şi-aşa să mă tot ştiu,
Ascunşi de toată lumea,
de gândurile-i rele,
Să adormim când zorii
ne-or spune că-i târziu!

Sub ploaia de lumină
a zilei viitoare
Să-mi cauţi în privire
ce mult te-aş tot voi,
Să uiţi de griji, de teamă,
de tot ce te mai doare,
Dorinţa unei clipe
s-o vrei a te-mplini!

Mai sunt câteva zile,
şi-n plus câteva clipe,
Când fără să-ţi mai pese
mă vei dori a-mi fi,
Redându-mă doar ţie,
să laşi să se-nfiripe
Speranţa că-n iubire
poţi iarăşi înflori.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Spre iarnă

Vine iarna mai devreme...
Chiar vroiam să-ţi spun aseară
Că mereu vor fi probleme,
Şi în lume şi în ţară...

Am venit devreme-acasă,
Am venit direct la tine,
Ca să-ţi spun că nu îmi pasă
De războiul care vine.

S-a pornit deja o luptă,
Paşii se aud pe stradă,
Puntea cerului e ruptă,
Cei ce-s sus chiar stau să cadă.

Te-am ţinut în braţe azi-noapte,
Am simţit că iar ţi-e frică,
Poate-n vis, mi-ai spus în şoapte,
Că prea multe se complică.

Vine iarna mai devreme...
Nu mai plec nicicând departe,
Nu mai vreau să-ţi faci probleme,
Nimeni nu ne mai desparte.

marți, 2 noiembrie 2010

Eu, spre tine

Claudiei Leitan, privind spre viitor
Eu nu-ţi strivesc corola de lumină,
În raza lunii-n taină te privesc,
Ştiu ce ni-i dat şi ştiu ce o sa vină,
Şi ştiu că totul e sortit firesc.

Câte un semn a fost venind spre tine,
Erai prea tristă, nu-l ştiai venit,
Aveai puterea de a vrea doar bine,
Şi ne va fi, că asta ni-i sortit!

Acum priveşti şi cauţi cu privirea
Privirea mea, să vezi ce am de spus,
Eu te privesc şi-ţi spun că împlinirea
Îţi e sortită... haide, fruntea sus!

Ne vom privi şi vom privi la stele
Din miez de noapte pâna mai spre zori,
Tu eşti aici venită dintre ele,
Eşti leagăn de speranţe si comori.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Viitorul amintindu-l

E alb pe munţi şi valuri de lumină
Ajung spre tine... Azi de dimineaţă
Tot aşteptam ca cineva să vină,
Şi te priveam cum te-arătai prin ceaţă.

Mă tot învârt în sfera temporală
Şi merg invers prin spaţii infinite,
Din amintiri ce fi-vor, dau năvală
Poveştile ce se vor vrea trăite.

Te văd trăirii dăruind o şoaptă,
Spunând tot ce-i de spus, dintr-o suflare,
Şi-apoi în mâna-mi stângă mâna-ţi dreaptă,
Concretizând eterna-mpreunare.

Când vrut va fi să fie rostuite,
Se va-ntâmpla precum e dat să fie,
Căci de pe-acum sunt toate zămislite,
Dar, iartă-mă, că ţi le-am spus şi ţie.

Din ieri către mâine

Nimeni n-o să ştie niciodată
Câte adevăruri mă strivesc,
Când nu pot să spun că te iubesc
Şi mereu o las pe altă dată.

Comparaţii fac întotdeauna,
E firesc, normal şi omenesc,
Dar, mereu, un adevăr găsesc,
Tu sau adevărul e tot una.

Zorii zilei sunt mereu pe ducă,
Însă şi aşa vreau să-i grăbesc,
Chiar de-ar fi cu viaţa să plătesc,
Le tot cer la mine să te-aducă.

Ştiu că miezul nopţii ce-o să vină
Ne va reuni în sens lumesc,
Ca, uitând de tot ce nu-i firesc,
Să ne reîntoarcem spre lumină.

Nimeni n-o să ştie… niciodată...
Ştiu că am o viaţă s-o trăiesc,
Şi-ai să simţi, în zori, cât te iubesc,
Şi spre noapte iar şi încă-odată!

Ultima scrisoare

Ieri te-am văzut pe un peron, în gară,
C-un geamantan... cu chipul abătut,
Poate-aşteptai ultimul tren de seară...
Priveai în gol... şi nu m-ai cunoscut.

Nici n-aveai cum... mi-i fruntea-nrâurată,
Iar zâmbetul nu e cum l-ai ştiut,
Doar drept mai stau la fel ca altădată...
Acum de mulţi nu sunt recunoscut.

Şi-aşa am înţeles, întâia oară,
Ca viaţa e un cântec cu refren,
Te-am aşteptat, făcându-mi viaţa gară,
Să te întorci cu următorul tren.

Tu ţi-ai ales plecare-n altă lume,
În lumea-n care totu-i malaxat,
Dar poate-i greu să porţi mereu un nume
Ce niciodată nu e de uitat.
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ce-ţi scriu acum e ultima scrisoare,
Eşti liberă s-alegi un alt destin,
Cu geamantanu-n mâini, în aşteptare...
Spre drumul tău absurd şi clandestin!

joi, 28 octombrie 2010

Cerşetori de iubire

Pe aleea tăcută,
printre frunze de jar,
Printr-o ploaie ce pune
calendaru-n chenar,
Căutăm în tăcere
un răspuns prăfuit,
Care-aşteaptă de-o vară
să se ştie găsit.

Regăsim din trecuturi
alte vagi aşteptări,
Alte clipe uimite
de atâtea-ntrebări...
Ratăciţi printre ele,
pironiţi de vreun semn,
Suntem noi cei minţiţi
de egoul de lemn.

Nu avem nici puterea
de-a privi înapoi,
Nici măcar trei cuvinte...
Nu vorbim despre noi,
Ne oprim împietriţi
cu privirea în zare,
Nu mai ştim nici răspunsul
la o vagă-ntrebare...

Şovăind punem pasul,
înainte-napoi,
Ne ferim de o frunză,
dar călcăm în noroi.
Şi rămânem absenţi,
cu o mână întinsă,
Cerşetori de iubire
într-o vară promisă!

marți, 26 octombrie 2010

Punctul de start

Azi, eu, ce sunt? …un om, ce duce-n spate
Trecutul şi prezentul la un loc,
Când nimeni nu întreabă cum se poate
Să iasă numai fum când nu e foc.

Şi nu mai ştiu nici ce mai e cu mine,
Trăiesc sau poate cred că mai exist,
Încerc să cred că mâine va fi bine
Şi niciodată n-am să mai fiu trist.

O grea povară duc şi mă apasă
De nu mai ştiu ce drum am apucat,
Dar, omeneşte, mi-aş dori o casă,
Să pot trăi, frumos, ce mi s-a dat.

Trecutul geme, nu vrea să-mi dea pace,
Cu amănunte ştiu ce am greşit,
Sunt vinovat, dar o minune-aş face
Să nu mai cred că timpul s-a oprit.

Aş lua-o-ncet, încet, pe jos, prin soartă,
Să înţeleg de ce, şi când, şi cum
Am căutat şi am deschis o poartă
Ce nu avea ieşire spre un drum?

Şi totuşi cred că mâine va fi bine,
Şi simt lumina că-mi tot bate-n geam,
Spunându-mi că speranţa-mi aparţine,
Că pot să fiu, din nou, cel ce eram.

Şi cum nimic nu e întâmplător,
Veni-vor toate, iar, în matca lor.

duminică, 24 octombrie 2010

Temători, spre împlinire

Spre adevărul zilei care vine,
Cu pas mărunt, cu rost deja ştiut,
Te văd mergând pe drumuri, înspre mine,
Uitând şi de prezent şi de trecut.

Îţi recunosc că nu îmi este teamă
Decât de vântul rece şi tăios,
Şi că de-atâta frig nu bag de seamă
Că vine iarna şi va fi frumos...

Îmi tot şopteşti un gând, la ceas de seară,
În fapte să-i dăm sens, c-aşa ni-i dat,
Ca noaptea, până-n zori, când dă să moară,
Să-te-mplineşti aşa cum ai visat.

Să vrei să uiţi de tot ce îţi e teamă,
De vântul rece, crud, necruţător,
Ce urlă când speranţa ta mă cheamă
Punându-ne-mpotriva tuturor.

Şi-ai să-mi arăţi trăirea-ţi în privire,
Lăsând să ştiu că tot mai mult mă vrei,
Şi vei fi drum spre marea-mi împlinire,
Şi lacrimă păstrată-n ochii mei!