Mai dă-mi odată mâna, şi ţi-o pune
Pe sufletul ce nu se vrea ucis,
M-afund ca într-o mină de cărbune,
Şi-n urma mea o uşă s-a închis.
De-atâta mers, de-a buşilea, prin viaţă,
Genunchii nu mi-i simt şi mă tot dor,
Simt moartea că de mine se agaţă
Deşi nu-i încă vremea mea să mor.
Se tot întâmplă să privesc spre soare,
Dar mi se pun în faţă nori de fum,
Răspunsul, brusc, devine întrebare
Prea simplă poate: Oare când şi cum?...
Adorm şi eu mereu spre dimineaţă,
Adorm să pot să spun că am dormit,
Şi tot astept o zi... o zi măreaţă
Când ai să-mi spui că totuşi m-am trezit!
Ia-mi sufletul în palme, încă-odată,
Să pot o clipă ochii să-ţi privesc,
Să-nvăţ să cred că viaţa-i minunată
Şi doar s-adorm şi nu să rătăcesc.
Şi fii la fel cum îmi apari în vise,
Dezleagă tot ceea ce mi-e legat,
Când îmi arăţi în somn că mi-s promise
Acele culmi pe care am umblat.
Cu mâna ta, etern ocrotitoare,
Pe rana sangerândă fă un semn
Şi dă-i cu totul, altă-nfăţişare,
Să pot să uit al al zbaterii consemn.
Şi fii la fel, un bulgăr de lumină
Prin care să zburăm spre infinit,
Acolo unde legea e divină
Şi unde viaţa n-are un sfârşit.
Aici am fost furat de cei ce fură
Dar ei m-au prins când eu era să-i prind,
Şi-a trebuit să-nvăţ că n-au măsură
Când vor ce n-au, ne vor pe toţi murind.
Şi dă-mi iar mâna ca să faci dreptate,
Acolo-n Cer, dar şi aici, acum,
Ca să se ştie că, în libertate,
Acel ce vrea nu se opreşte-n drum.
Suntem puternici, suntem mal de piatră
Ce nu se pierde-n spuma unui val,
Şi foc aprindem într-a vieţii vatră
Definitoriu scop primordial.
De aş putea, aş vrea să dau crezare
Celor ce-au pus pe suflete pariu,
Dar cum nu sunt un hoţ la drumul mare,
Când sufletu-mi vorbeşte ţie-ţi scriu.
duminică, 2 ianuarie 2011
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
Jurământ pe carte
Sub paşii mei se simte-a mai fi iarnă,
Mă simt şi eu tentat să cred că-ngheţ,
Al iernii alb vrea iar să se aştearnă
Ca toamna să dea iarăşi vieţii preţ.
Fug umbre înspre locuri neştiute,
Uitându-se din când în când spre noi,
Spunând, nevrând, ce-n mintea lor sunt vrute,
Acele gânduri ce se vor noroi.
Pe lângă toate ce vor degrabă,
Se mai întâmplă ceea ce nu ştiu,
Când unii cred că-s marfă pe tarabă
Şi vor s-o vândă cât nu e târziu.
Sunt însă mai atent la ce urmează,
E timpul de-a urma mereu un drum,
Un fulger nu-i lumină, ci o rază
Ce lasă-n urmă valuri mari de fum.
Să stau pe gânduri uneori îmi vine,
E mult mai greu spre viaţă să pornesc,
Şi aş mai sta, de-ar fi doar după mine,
Dar ştiu că-i necesar să mă grăbesc.
Aristocrate simţuri vin agale
Şi caută să domine-ntr-un fel,
Stârnind în gânduri vântul în rafale,
Stârnind în fapte un curat măcel.
Am învăţat acum că nu se poate
Să taci, să fii în viaţă spectator,
Şi mă grăbesc să spun ce ştiu, pe toate,
Şi de-mplinirea lor deja mi-e dor.
Fac legământ pe tot ce va mai fi,
Nu doar pentru un an, ci pentru zece,
Că munţii chiar, din drum, îi voi urni!
Şi nu va fi nimic să mă oprească,
Şi nici să fug de ceea ce-i menit,
Să fac precum mi-e soarta omenească:
Să scriu o carte până la sfârşit!)
Mă simt şi eu tentat să cred că-ngheţ,
Al iernii alb vrea iar să se aştearnă
Ca toamna să dea iarăşi vieţii preţ.
Fug umbre înspre locuri neştiute,
Uitându-se din când în când spre noi,
Spunând, nevrând, ce-n mintea lor sunt vrute,
Acele gânduri ce se vor noroi.
Pe lângă toate ce vor degrabă,
Se mai întâmplă ceea ce nu ştiu,
Când unii cred că-s marfă pe tarabă
Şi vor s-o vândă cât nu e târziu.
Sunt însă mai atent la ce urmează,
E timpul de-a urma mereu un drum,
Un fulger nu-i lumină, ci o rază
Ce lasă-n urmă valuri mari de fum.
Să stau pe gânduri uneori îmi vine,
E mult mai greu spre viaţă să pornesc,
Şi aş mai sta, de-ar fi doar după mine,
Dar ştiu că-i necesar să mă grăbesc.
Aristocrate simţuri vin agale
Şi caută să domine-ntr-un fel,
Stârnind în gânduri vântul în rafale,
Stârnind în fapte un curat măcel.
Am învăţat acum că nu se poate
Să taci, să fii în viaţă spectator,
Şi mă grăbesc să spun ce ştiu, pe toate,
Şi de-mplinirea lor deja mi-e dor.
* * *
(În prima zi a anului ce-ncepe,Fac legământ pe tot ce va mai fi,
Nu doar pentru un an, ci pentru zece,
Că munţii chiar, din drum, îi voi urni!
Şi nu va fi nimic să mă oprească,
Şi nici să fug de ceea ce-i menit,
Să fac precum mi-e soarta omenească:
Să scriu o carte până la sfârşit!)
joi, 30 decembrie 2010
Gerul cerului senin
M-a întrebat odată, cineva, ce-i iubirea? Ei bine, nu se poate explica. Iubirea se trăieşte, este esenţa vieţii. (...) Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic şi pe nimeni... atunci începe iadul.
(Ep. Iustinian Chira)
Gerul iernii de afarăFace linişte în gând,
Ca să fie cald în vară
Şi mai bine în curând.
Peste stelele de gheaţă
Poţi să vezi un semn de foc,
Semnul că-n aceasta viaţă
N-ai de ce să stai pe loc.
Umbrele îndepărtate
Prinse-n geruri se topesc,
Faptele neîntâmplate
Tu auzi că se grăbesc?
Zborul înspre înalţare
Ţi-l privesc şi ţi-l veghez,
Drumul tău urcă spre soare
Mersul tău îmi este crez.
Focul molcom arde-n sobă
Ca să uit că-mi este frig,
Dar privind luna în robă
Ies afară şi te strig:
“Nu te-ntoarce, nu te-ntoarce,
Nici în gând, nici în cuvânt,
Lasă-ţi sufletul în pace,
Nu-l robi, nu-i fă mormânt!
Ai venit, cale-întoarsă,
Să-ţi refaci drumul real...
Îţi simt lacrima nestearsă
Semn de pas primordial.
Îţi simţeam mereu prezenţa,
Aşteptam să-mi dai un semn
Să-ţi arăt ca eşti esenţa
Jurământului solemn.
Şi îţi jur, pe lumea-ntreagă,
Pe trecut şi viitor,
C-am să las să se-nţeleagă
De ce nu mai pot să mor.
Hai şi urcă, mergi-nainte,
Nu te las să te opreşti,
Nu ţi-o spun doar în cuvinte,
Ori în fapte omeneşti.
Gerul iernii se-nteţeşte,
Cerul nopţii e senin,
Hai, dă-mi mâna, şi priveşte
Ce frumoase zile vin.”
miercuri, 29 decembrie 2010
Drumul vorbelor mele
Spun şi eu câte o vorbă
din tot ce-mi mai amintesc,
Spun ce ştiu... Ştiu că am dreptul
de-a avea destin lumesc,
Nici de Dumnezeu n-am teamă,
căci nimic nu înfloresc,
Doar de mine mi-e ruşine
că nu spun tot ce gândesc!
Spun, în rânduri îmbrăcate
cu o haină de decor,
Că, oricât de mare-i gerul,
stelele pe cer nu mor,
Că orice trecut rămâne
o poveste-n viitor
Şi nu-mi bat gura degeaba
doar de dragul vorbelor.
Ştiu mai multe decât poate
orice om a fi-nvăţat,
Şi n-o spun ca sa mă laud,
nu-mi asum acest păcat,
Dar nu mi-am uitat trecutul,
ştiu cam tot ce s-a-ntâmplat,
Şi aşa văd ce urmează,
care drum e de urmat.
Scriu când pot, pe apucate,
n-am acelaşi stil mereu,
Fac din viaţă o poveste
dar evit a spune “eu”,
Mă opresc a spune totul,
deşi recunosc, mi-e greu,
Să nu stric o rânduială
dată de la Dumnezeu.
Din trecuturi fac o punte
către ce va fi apoi,
Nu mă miră întâmplarea
de-a-nţelege-altfel pe “doi”,
Nici când viaţa mea e drumul
pe covor ori prin noroi,
Dar mereu rostesc pluralul...
Şi în gând mereu spun “noi”.
marți, 28 decembrie 2010
Contadictoriul realism
O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.
De-atâta plâns şi vorba-mi e amară,
rostesc un gând şi izbucnesc în plâns,
şi simt în mine gerul de afară
şi toti gheţarii-n suflet mi s-au strâns.
Neîmplinirea dă contur la toate,
şi toate câte-au fost au sens profund,
dar nu-nţeleg de ce, încă, se poate,
în viaţă, de-a mea moarte, să m-ascund.
Ar trebui să las să se întample
ceea ce pare-a fi acum ciudat,
să-mi curgă lacrimile doar pe tâmple
şi-apoi să fiu uitat cu-adevărat?
Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă,
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?
De toate pot să fac... şi pot alege...
Dar vine toamna... ce-am să pot culege?
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.
De-atâta plâns şi vorba-mi e amară,
rostesc un gând şi izbucnesc în plâns,
şi simt în mine gerul de afară
şi toti gheţarii-n suflet mi s-au strâns.
Neîmplinirea dă contur la toate,
şi toate câte-au fost au sens profund,
dar nu-nţeleg de ce, încă, se poate,
în viaţă, de-a mea moarte, să m-ascund.
Ar trebui să las să se întample
ceea ce pare-a fi acum ciudat,
să-mi curgă lacrimile doar pe tâmple
şi-apoi să fiu uitat cu-adevărat?
Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă,
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?
De toate pot să fac... şi pot alege...
Dar vine toamna... ce-am să pot culege?
luni, 27 decembrie 2010
La telefon, viitorul
Iubindu-te, privesc spre telefoane,
E drumul cel mai scurt să vii la mine,
Să-ţi spun că viitorul ne-aparţine
Chiar dacă timpul azi e plin de toane.
Şi nu ne vor opri nici epoleţii
Acestei lumi aproape militare,
Ce-n răutatea ei nimicitoare
Pune în lanţuri adevărul vieţii.
Ne vom ascunde-n falduri curcubee
Privind spre Cer un drum către acasă,
Acolo unde azi stau, trist, la masă,
Încrezător în rostu-ţi de femeie.
În ochii tăi, în lacrimile tale
Privesc frânturi din ceea ce urmează,
Doar timpul e motiv ce mă-ntristează,
Că-şi pune preţ prin clauze morale.
De primăvară, să vorbesc, îmi vine
Că va lupta să fie însorită,
Iar tu vei fi o floare înflorită
Ce şieşi se redă-ntru tot, pe sine.
Despre căldura verii ţi-aş mai spune,
Când ai să ştii că lumea e a ta
Şi-n glumă-ai să conjugi pe a uita,
Să laşi doar gânduri bune să se-adune.
În toamna când trecute fi-vor toate,
Vei aştepta deplina-ţi împlinire,
Simţindu-ţi drumul spre-ndumnezeire,
Spunând că poţi, uitând pe “nu se poate”.
Şi multe ştiu... Şi-n iarna viitoare,
Când depănând a anului poveste
Vom râde că, ce-ţi dau acum de veste,
Nu-i nici un vis, nici vorbă-ntâmplătoare.
Privesc şi tot privesc spre telefoane,
Mă-ntreb mereu, nu prea mă pot abţine,
Să vin la tine sau să vii la mine?
Răspunsu-l ştiu... şi-mi vâjâie-n timpane.
E drumul cel mai scurt să vii la mine,
Să-ţi spun că viitorul ne-aparţine
Chiar dacă timpul azi e plin de toane.
Şi nu ne vor opri nici epoleţii
Acestei lumi aproape militare,
Ce-n răutatea ei nimicitoare
Pune în lanţuri adevărul vieţii.
Ne vom ascunde-n falduri curcubee
Privind spre Cer un drum către acasă,
Acolo unde azi stau, trist, la masă,
Încrezător în rostu-ţi de femeie.
În ochii tăi, în lacrimile tale
Privesc frânturi din ceea ce urmează,
Doar timpul e motiv ce mă-ntristează,
Că-şi pune preţ prin clauze morale.
De primăvară, să vorbesc, îmi vine
Că va lupta să fie însorită,
Iar tu vei fi o floare înflorită
Ce şieşi se redă-ntru tot, pe sine.
Despre căldura verii ţi-aş mai spune,
Când ai să ştii că lumea e a ta
Şi-n glumă-ai să conjugi pe a uita,
Să laşi doar gânduri bune să se-adune.
În toamna când trecute fi-vor toate,
Vei aştepta deplina-ţi împlinire,
Simţindu-ţi drumul spre-ndumnezeire,
Spunând că poţi, uitând pe “nu se poate”.
Şi multe ştiu... Şi-n iarna viitoare,
Când depănând a anului poveste
Vom râde că, ce-ţi dau acum de veste,
Nu-i nici un vis, nici vorbă-ntâmplătoare.
Privesc şi tot privesc spre telefoane,
Mă-ntreb mereu, nu prea mă pot abţine,
Să vin la tine sau să vii la mine?
Răspunsu-l ştiu... şi-mi vâjâie-n timpane.
duminică, 26 decembrie 2010
Nuntă-n Cer şi pe Pământ
Picături albe din stele
se coboară pe pământ,
Dau lumină vieţii mele,
luminând altarul sfânt,
Preoţii veniţi din ceruri
se adună-n rugăciuni,
Să ne facă să-nţelegem
că noi doi trăim minuni.
Două sceptre de lumină
sunt însemnele de preţ
Ce ne-au fost de mult păstrate
pentru-acest moment măreţ,
Când cu mâna pe coroane
vom jura că vom domni
Pentru-a fi ceea ce suntem
şi menirea a-mplini.
Mai apoi regină fiindu-mi,
vei primi însemnul sfânt,
Si în imn regal de slavă
vei da gândului avânt.
Nespusele spuse
Câte-mi vin să spun deodată,
nici nu ştiu cum să le-ascund,
Toate-ncep: “A fost odată”,
mă feresc de ”în curând”,
Chiar şi mie îmi e frică
să văd rostul rostuit,
Însă tac, dar mă apasă
că-mi ştiu gândul nerostit.
Ţi-aş vorbi şi despre vremea
când va fi cerul senin,
Când în zori de zi vei spune
că trăieşti viaţa din plin,
Uit să-ţi spun că e aproape
ceea ce îţi este dat,
Că deja se vede calea
vieţii cu un rod bogat!
Şi privesc înspre hotare,
lung şi, într-un fel, absent,
Doar din vorbe spun “se pare”
şi pun un ciudat accent,
Şi ştiu multe, şi văd bine,
de lumină nu mă tem,
Lasă-ţi gândul, hai cu mine,
ştii şi tu de ce te chem.
Hai, ridică-ţi, hai, privirea
să mă vezi când te privesc,
Să-nţelegi că tu eşti lumea
ce o caut şi-o găsesc.
marți, 21 decembrie 2010
Podul înspre nemurire
Din tristeţea mea, iubito,
Caută în legea firii
Nu te mai uita în urmă,
Într-o clipă, ce urmează,
tu fă poduri către cer,
Pune-ţi mâna pe-al meu suflet
şi dezleagă-l de mister,
Dă o palmă zbuciumării
ce, absurdă, te-a cuprins,
Fii şi tu cea care-nvinge,
eu cu tine-s neînvins!
Caută în legea firii
să-nţelegi că îmi eşti crez,
Că oriunde-ţi merge drumul
totdeauna te urmez,
Pune pasul pe o treaptă
ce din palma mea ţi-o fac
Să îţi ştiu senină viaţa
şi durerii să-ţi fiu leac.
Nu te mai uita în urmă,
tot trecutul a trecut,
Hai să desluşim pe mâine
şi să fie cum am vrut,
Din privirea mea fugară
fă însemn nemuritor,
Şi dă-mi mâna, ca-n povestea
ce o ştiu din viitor.
Într-o clipă, ce urmează,
poţi da foc la tot ce-a fost,
Şi-n deplină libertate
să dai vieţii iarăşi rost,
Din tristeţe, din speranţă,
cu-al tău har, dumnezeiesc,
Îmi vei da dreptul la viaţă
şi-un alt drum să nemuresc.
marți, 14 decembrie 2010
Ploaia din iarnă
Plouă ca în plină vară
Şi se-aude şoapta ploii,
Mai trozneşte lemnul porţii
Ploua parcă şi mai tare,
peste frunzele ce mor,
Fulgerele îmi dau semne,
parc-ar şti de ce mi-e dor,
În lumina lor te-arată
şi mă lasă să te văd,
Şi-mi dă sensuri şi-nţelesuri
la mai tot ce întrevăd.
Şi se-aude şoapta ploii,
norii se coboară grei,
Picăturile răzleţe
sunt dovadă şi temei,
Chiar şi dacă ploaia-ngheaţă
nume ploii ele dau,
Şi, să se-ntrevadă, lasă,
cândva ce pârâu erau.
Mai trozneşte lemnul porţii
şi se-arată pregătit,
De-a se-nveşmânta cu bradul
ce în cer e pregătit,
Iar din cer vine răspunsul
printr-un trăznet în ecou,
Dând de veste că e vremea
unui pas normal, dar nou.
Ploua parcă şi mai tare,
ritmul ploii îl ascult,
Şi aştept să treacă iarna
să arăt că ştiu mai mult.
luni, 13 decembrie 2010
Valuri prin valuri
Valuri, valuri, prin zăpadă,
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.
Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.
Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.
Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.
Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.
Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.
Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.
Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.
Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.
Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.
Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.
Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.
Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.
miercuri, 8 decembrie 2010
Totem prevestitor
Tot adunând priviri de peste timpuri,
De viitor mereu mă simt atras,
Cândva am fost nisipul dus de vânturi,
Acum spre cât mai sus fac primul pas.
Mă prinzi de mână şi te ţin în braţe,
Te duc spre ceruri, te feresc de nori,
Tristeţile le-alung, să nu te-agaţe,
Să poţi avea mereu senin în zori.
Şi dacă valuri vin şi vin într-una,
Spre tine vin, de valuri nu mă tem,
Şi veste-ţi dau că a trecut furtuna,
Iubirea ni-i destin şi ni-i totem!
Spre mai departe, către altă vreme,
Am să te duc şi am să merg şi eu,
Şi, hai, dă-mi mâna, n-ai de ce te teme,
Vom fi noi doi, la bine şi la greu.
De viitor mereu mă simt atras,
Cândva am fost nisipul dus de vânturi,
Acum spre cât mai sus fac primul pas.
Mă prinzi de mână şi te ţin în braţe,
Te duc spre ceruri, te feresc de nori,
Tristeţile le-alung, să nu te-agaţe,
Să poţi avea mereu senin în zori.
Şi dacă valuri vin şi vin într-una,
Spre tine vin, de valuri nu mă tem,
Şi veste-ţi dau că a trecut furtuna,
Iubirea ni-i destin şi ni-i totem!
Spre mai departe, către altă vreme,
Am să te duc şi am să merg şi eu,
Şi, hai, dă-mi mâna, n-ai de ce te teme,
Vom fi noi doi, la bine şi la greu.
luni, 6 decembrie 2010
Dumnezeirea prin iubire
Ştiam demult iubirii să-i dau nume,
Ştiam că a iubi e omenesc,
Dar nu credeam că am să-nvăţ vreodată
Să pot să spun că-i har Dumnezeiesc.
Revin din nopţi şi căutari de sine
Simţindu-mă un cumul de erori...
Călauzit de gânduri şi speranţă
Îţi spun că noi nu suntem muritori.
Privindu-te, m-adun de prin unghere,
Mi-adun trăiri ce parcă le-am uitat,
Pe mine mă adun să am putere
Să pot să spun că Cerul mi te-a dat.
Mi-arunc privirea către munţi în zare
Şi mi-e uşor, de-i necesar, să-i mut...
Fugind de întuneric înspre soare,
Îţi spun că viaţa-n noi a renăscut!
Ştiind că tot şi toate or să fie,
Învăţ că idealul e firesc,
Şi simt acum ce n-am simţit vreodată...
Iubirea cu însemn Dumnezeiesc!
Ştiam că a iubi e omenesc,
Dar nu credeam că am să-nvăţ vreodată
Să pot să spun că-i har Dumnezeiesc.
Revin din nopţi şi căutari de sine
Simţindu-mă un cumul de erori...
Călauzit de gânduri şi speranţă
Îţi spun că noi nu suntem muritori.
Privindu-te, m-adun de prin unghere,
Mi-adun trăiri ce parcă le-am uitat,
Pe mine mă adun să am putere
Să pot să spun că Cerul mi te-a dat.
Mi-arunc privirea către munţi în zare
Şi mi-e uşor, de-i necesar, să-i mut...
Fugind de întuneric înspre soare,
Îţi spun că viaţa-n noi a renăscut!
Ştiind că tot şi toate or să fie,
Învăţ că idealul e firesc,
Şi simt acum ce n-am simţit vreodată...
Iubirea cu însemn Dumnezeiesc!
vineri, 3 decembrie 2010
În limita vieţii
Te caut cu privirea însetată
Dinspre trecut mă simt în viitor,
Şi când aş vrea să ştiu ce-a fost odată
Te văd şi văd surâsu-ţi orbitor.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Aşa cum e firesc şi e normal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
În întrebări găsesc continuarea
Acelui gând, cumva copilăresc,
De-a nu mă teme aşteptând urmarea,
Ştiind că semnul plus e omenesc.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Nimic nu-mi pare-a fi paradoxal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
De-am fi avut cândva o rădăcină
Din care să ne spunem c-am venit,
Ne era dat s-avem o mare vină
Că ni-i sortit ceea ce ni-i sortit.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Şi te aud vorbindu-mi la plural,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
Din împreună spre continuare
Predăm destinul nopţilor de foc,
Iar dacă unii cred că-i o-ntâmplare,
Noi ştim că este vremea de soroc.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Iluminând decorul hibernal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
Dinspre trecut mă simt în viitor,
Şi când aş vrea să ştiu ce-a fost odată
Te văd şi văd surâsu-ţi orbitor.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Aşa cum e firesc şi e normal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
În întrebări găsesc continuarea
Acelui gând, cumva copilăresc,
De-a nu mă teme aşteptând urmarea,
Ştiind că semnul plus e omenesc.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Nimic nu-mi pare-a fi paradoxal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
De-am fi avut cândva o rădăcină
Din care să ne spunem c-am venit,
Ne era dat s-avem o mare vină
Că ni-i sortit ceea ce ni-i sortit.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Şi te aud vorbindu-mi la plural,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
Din împreună spre continuare
Predăm destinul nopţilor de foc,
Iar dacă unii cred că-i o-ntâmplare,
Noi ştim că este vremea de soroc.
Şi te tot văd în limitele vieţii,
Iluminând decorul hibernal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






