În roşu, în toamnă

Loredanei Dănoiu

Îmbracă-te în roşu

şi fii frumoasa doamnă

Ce-mi dă din nou puterea

de-a nu privi-napoi,

Când timpul dă să treacă

din vară înspre toamnă

Şi-şi încrustează-nsemnul

în tot ce suntem noi.

De-a fost atâta vară

cu gust de foc şi sete

Ce-a ars până şi cerul

şi norii-s azi de fum,

Să nu îţi fie teamă

că ploaia lasă pete,

Eu, chiar şi prin cenuşă,

spre tine îmi fac drum.

Trăieste-aceste zile

ce par că-s infinite

În care se mai simte

că arşiţa e-n toi...

Răbdarea nu ţi-o pierde...

Eu ştiu că sunt ispite

Ce pentru-a ne convinge

ne-ngroapă în noroi.

În toamna aburindă

de sânge şi motive,

Deschideţi ochii mândri

şi aşteaptă-mă! Eu vin,

Şi nu m-ascund în taine

sau motivări tardive,

Când spun că îmi ştiu rostul,

dar ţie mă închin.

Îmbracă-te în roşu,

să-mi fii frumoasă doamnă,

Cu gândul te ridică

spre cerul înstelat,

Te bucură că-ncepe

această scurtă toamnă

Ce ne va fi-mplinire,

cu sens de rod bogat.

Priveşte cerul nopţii

ascuns de ceaţa deasă

Să poţi găsi-nţelesuri

la toate câte-au fost,

Din marea rătăcire

mă-ntorc acum acasă,

Mă-ntorc venind spre tine

să dăm vieţii rost.

Dezbracă-ţi haina neagră,

nu-ţi este potrivită,

Arsuri simţeai în suflet,

acum e-al vieţii foc,

Şi caută-mi privirea

şi lasă-te privită,

Să ne redăm puterea

de a avea noroc.

Eu vin din lumi uitate,

de mulţi necunoscute,

Ştiind că pragul umbrei

e lesne de trecut,

Să conturăm prin fapte

hotare absolute,

Să fim perechea Phoenix

ce-n foc a renăscut!

Îmbracă-te în roşu

să fii frumoasă, doamnă,

Şi lasă-te purtată

de sufletu-ţi senin,

Priveşte doar în faţă

să simţi că-i prima toamnă

În care nu-ţi e frică

de iernile ce vin...

Foc sub cer de ploaie

Privesc spre cer şi văd că-i timp de ploaie,
Şi parcă-mi tot doresc un timp ploios,
Pe drum să curgă apa în şiroaie,
Să ne simţim trăind un vis frumos.

Să vin spre tine, să mă chemi spre tine
Să-ţi pot şopti, când trupul ţi-l privesc:
O, Doamna mea, începe-a ne fi bine,
Şi teamă n-am să-ţi spun că te doresc.

Privind spre cerul greu, plin de amprente,
Ce-şi caută izvorul însetat,
Mă simt atras de fapte elocvente,
De tot ce vom numi că s-a-ntâmplat.

Şi-i timpul de-a simţi eternitatea
Prin tot ce fi-vor clipele în doi,
Speranţa câştigându-şi libertatea
De-a spune că trăieşte-n amândoi!

Şi ploaia vine, cerul se arată
Grăbit în a ne şti de neînvins,
Grăbindu-ne spre clipa aşteptată
De-a resimţi al vieţii foc aprins.

Acceptata condamnare

Mă mulţumesc să spun că timpul trece
Şi spinii înfloresc în răni mereu,
Că mai mereu mă-mbăt cu apă rece
Şi pietrele de moară trag mai greu.

M-am învăţat să stau într-o răscruce,
Şi să rezist pe arşiţă ori ger,
Şi să mă-ntreb, şoptit, ce veşti mi-aduce
Lumina lunii când se urcă-n cer.

Privesc cumva pierdut, în depărtare,
Cerând iertare pentru tot ce ştiu,
Cerând iertarea ca pe-o acuzare
C-am abuzat s-aştept până târziu.

Mă reculeg şi-aştept o condamnare
Ce nu mai lasă semne de-ntrebare.

Eu, vechiul nou

Vin din timpuri vechi, iubito,

să revezi pe cel ce-am fost,

Cel ce a trecut prin ape,

şi-a trecut munţii pustii,

Îţi vorbesc şi-ţi spun o taină,

şi ţi-o spun, tu ştii, cu-n rost,

Fiindcă ştii că ţi-am mai spus-o

când eram, demult, copii.

Îţi aduc acum aminte,

că doar timpul a trecut,

Că eram rătăcitorii

ce ştiau că-s rătăciţi,

Însă vezi că azi se vede

ceea ce nu am văzut

Şi putem trece de praguri

ca să fim nestăviliţi.

Vin să-ţi fur pentru o clipă

gândul ce îl ai acum

Şi să-ţi prevestesc povestea

despre noi pe-acelaşi drum,

Arătându-ţi că se-arată

cerul ce va fi senin,

Luminat de-a ta lumină,

înstelat de-al meu suspin.

Vin din timpuri vechi, iubito,

şi revin, trecut prin foc,

Eu, cel care mută munţii,

de-i nevoie, în alt loc.

Drum spre vremea împlinirii

Te caut şi te caut,

mereu privesc spre tine,

Aştept să-ţi simt venirea,

aştept să fii venind,

E vremea împlinirii

şi ştiu că va fi bine,

Se văd pe ceruri torţe

şi altele se-aprind.

În miezul zilei, vara,

mă văd păşind în toamnă,

Privindu-ţi ochii, tainic,

ştiind că e firesc

Să spun fără de teamă

că-mi eşti de-a pururi Doamnă,

Şi că de-atâta vreme

umblam să te găsesc.

Şi merg fără să-mi pese

că vântul se-nteţeşte,

Că ploaia îmi umbreşte

privirea către cer,

Alerg venind spre tine,

nimic nu mă opreşte

Să mă renasc prin tine

uitînd de-al iernii ger.

Iar când va fi să vină

a iernii noapte lungă,

Vom fi în casa noastră,

uitând să-mbătrânim,

Din tot ce-i rău prin lume

la noi n-o să ajungă,

Căci dat ne e destinul

de-a şti să-l împlinim.

Ştiindu-ţi ţie drumul

îmi caut eu o cale

Să-ţi pot ieşi-nainte,

să nu mă rătăcesc,

E timpul împlinirii

dorinţei vieţii tale,

Şi fiindu-mi lângă mine,

şi eu mă împlinesc.

Gramatică uitată

Uitasem să conjug pe a iubi,
Uitasem chiar că poate exista
O linişte ce-o poate defini
Ştiind ca munţii poate răsturna
Atunci când e trăit şi nu doar spus...
Ori doar rostit, precum o vorbă-n plus...

Iubesc, iubeşti, iubim... ce ar mai fi?
Se poate cu altceva completa?
Eu ştiu acum că iar îl pot rosti
Şi înţeles deplin îi pot reda,
Al vremii pas îl simt că-mi e sortit
Şi sunt din nou grăbit... foarte grăbit!

Gramatica iubirii-n mod normal,
Cuprinde toate formele concrete,
Şi dă un sens trăirii în real
Şi-i apa vietii ce se bea cu sete...
Iar azi îmi amintesc... Şi înţeleg
Că-i timpul să conjug... Nicicum nu neg...

Tu, a zilei şi a nopţii

Începutului de timp şi înţelesuri, Claudiei

Marie-mi eşti, mereu purtată-n suflet,
Şi Magdalenă când ne suntem noi,
Imbold spre împlinire şi spre umblet
Şi spre-nălţare-n timpul de apoi.

În adevărul ce ţi-l porţi în lacrimi
Se zămisleşte pasul triumfal
Ce-ntr-un consens izbăvitor de patimi
Redă vieţii rol primordial.

Renăscătoare de îndemn spre ceruri
Când norii par prea greu de risipit,
Dorindu-mă, mă-mbogăţeşti cu daruri
Având esenţa fructului oprit.

Marie-a zilei şi Marie-a nopţii,
Te tot aştept, ştiind că dată-mi eşti,
Îmbrăţişaţi să trecem pragul sorţii
Nepăsători la vorbele lumeşti.

Să îmi tot fii în zorii noii zile
Cum am să-ţi fiu când ziua-i pe sfârşit,
Uitând de cei ce-ţi vor privi docile,
Iertând pe cei ce m-au văzut zdrobit.

Şi-ai să-mi rămâi, să-mi fii îndemnul
Ce-mi dă motiv de-a fi invingător,
Şi a-ţi putea reda, întreg, însemnul
De-a a rodi un rod nemuritor.

Scrisoare spre final

Copii mei, la ceas târziu de noapte,
Când unii dorm, iar alţii se petrec,
Privesc spre cer, vorbind cu voi în şoapte,
Căci, în curând, spre altă lume plec.

Mi-adun din gânduri viaţa-ntr-o poveste,
Nu vreau s-ascund nimic şi nici să uit,
Ca prin plecare mea, fără de veste,
Să vă rămână ceva neştiut.

Cuvintele sunt simple, mult mai simple
Decât au fost cândva, când le vorbeam...
Azi îmi zvâcnesc trăirile în tâmple
Ca să nu uit c-am fost cel ce eram...

Nu vă ascund ce mult, prea mult, mă doare
Că hoţii de destin ne-au jecmănit,
Şi-mi simt menirea împovărătoare,
Deşi nu-mi spune nimeni că-s zdrobit.

Şi plec în zori, şi vreau să-mi simt mâhnirea,
Iertaţi-mă, să-mi iert neîmplinirea.

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.

Rugăminte spre a fi

De m-ai lăsa, tristeţea, ţi-aş fura
Să poţi să fii mereu cea care-ai fost,
Să redevii cea care poate-avea
Puterea de-a-mplini al vieţii rost.

Şi te-as răpi, să ştiu ca nu-ţi mai pasă
De cei ce nu se-ndură şi lovesc,
Şi tot lovesc ştiind că nu te lasă
Să te-mplineşti în sens deplin, firesc.

Te-aş duce-n munţi să vezi de la-nălţime
Pe cei ce cred că-s mari deşi sunt mici,
Să uiţi de vorba spusă cu asprime,
Ce înţeles de-i cauţi te complici.

Să zbori cu gândul peste continente,
Să poţi fi stea pe ceruri fără nori,
Regenerând din gânduri inocente
În lume să te-ntorci, nu să cobori.

Şi hai mă lasă să-ţi răpesc tristeţea,
Să poţi să ştii că porţi însemn suprem,
Să-ţi simţi pulsând în suflet tinereţea
Ducându-ţi biruinţa spre extrem.

Întinerind în drum spre Rai

Peste ani, din visul unei veri, Lilianei

Vin zorii zilei... Vin şi se grăbesc,
Se-arată semnul zilelor de foc,
Privindu-te, aş vrea să te trezesc,
Să poţi să simţi al vieţii tainic foc.

Luceafărul de ziuă îl găsesc
Spre tine privitor, neobrăzat,
Eu te-aş trezi să simţi cât te doresc
Şi-apoi s-adorm senin şi-nseninat.

Umbre apar şi paşii se zoresc,
Mi-arată ceasul dar mă dau orbit,
Mi-aleg să-ţi caut sânii, să-i privesc
Şi să-i strivesc cu pieptu-mi dezgolit.

Piedici îmi pun, dar nu mă mai opresc,
Şi-ţi simt căldura pragului spre rai,
Şi-l trec, simţindu-mă că te doresc,
Şi te trezeşti ştiind că mi te dai.

Şi timpul trece, trece nefiresc,
Şi-mpunge ca şi vârful de cuţit,
Adorm, dar simt că viaţa-mi înnoiesc,
Şi chiar şi eu mă simt întinerit.

Peste timp, întâmplător

De-ar fi să fim din nou în noaptea-n care
Pe drumul către astăzi ai plecat,
Ai şti de ce-ţi doreşti ca o-ntâmplare
Să mi te dea, ştiind că mi te-ai dat.

Fugind de mine ţi-ai urmat o cale
Pe care abia astăzi o regreţi,
Dorindu-ţi nopţi cu retrăiri normale,
Reînvăţând din mers ce-ai vrut să-nveţi.

Şi te-ai tot dus prin margini de pădure,
Ferindu-te prin umbre de copaci
Şi te grăbeai dorindu-ţi să te fure
Negrele căi să poţi, ceea ce vrei, să faci.

În noaptea de-mplinire ce-o să vină
Drumul sortit vei şti să ţi-l urmezi
Şi ai să vezi, în noapte, o lumină,
Să poţi urmarea să o întrevezi.

Călca-vei peste praguri şi hotare
Recunoscându-ţi paşi bătuţi pe loc,
Simţindu-te mereu învingătoare
Şi-aducătoare iarăşi de noroc.

Revii din lumea marilor dezastre
Şi drumul îl grăbeşti şi-l vrei scurtat
Să poţi privi spre zările albastre
Uitând ceea ce-a fost deja uitat.

Te-aştept să vii... Din timpuri viitoare
Vin semnele ce-ntr-una ni s-au dat
Când nu credeai ca viaţa-i o-ntâmplare...
Şi astăzi vezi că totul s-a-ntâmplat.

Viaţa, fără de regrete

N-am regrete, n-am trăit aiurea,
Ştiu ce-am vrut şi ştiu ce am făcut,
Rar de tot m-am şi pierdut cu firea
Însă nu m-am dat nicicând bătut.

Poate, uneori, uitând de toate,
La detalii nu am fost atent,
Azi mi-e dat să ştiu că omul poate
Să se lase singur repetent.

Şi mai trec cumva de-a lumii bornă,
Căutându-mi vieţii un hotar,
Vreau să scriu o carte nu o ciornă
Ce ar zace-n prafuri, în sertar.

Frontiere trec, şi trec prin vamă,
Nu-mi e teamă nici de post-control,
Dar nu fac absurdului reclamă,
Eu trăiesc şi nu mimez un rol.

Şi simt golul... Poate pare-aiurea
Parcă sunt de viaţă-ncorsetat,
Şi-mi e greu să nu mă pierd cu firea
Când văd cerul vieţii înstelat.

Dar mi-aduc aminte: viaţa-i viaţă,
Drumu-i drum. Dar sensu-i dat de paşi,
Apa-i apă chiar şi când îngheaţă
Fluturii-s de flori mereu atraşi.

Azi fac fapte, mai puţin vorbesc,
Însă vieţii-i caut mod firesc.

E vremea-ntoarcerii

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Din mine prea mult timp am tot lipsit,
Dar am sperat că viaţa e frumoasă,
Însă nu e! Şi sunt prea obosit!

Ştiam, şi nu vroiam să-mi dau crezare,
Că-n paie ude focul e doar fum,
Dar stăpânit de o rea-ncăpăţânare
Am rătăcit al vieţii mele drum!

Credeam că-n viaţă toate-s de valoare,
Şi am iubit, iubirii i-am vrut rost,
Dar cum nimic nu este nou sub soare,
Din cel ce sunt am devenit un “fost”.

Prieteniei i-am scris imn de slavă
Şi am tot vrut să cred cuvântul spus,
Dar am băut esenţa de otravă
Şi parcă-aş spune că mă simt în plus.

În suflet simt un vânt tăios şi rece,
Nici nu mai ştiu de nu am îngheţat,
Încerc să mă-ncălzesc...dar timpul trece,
Şi-mi amintesc ce-am vrut să fi uitat.

Averea mea... e doar ce port în mine...
Încă mai e, deşi am tot donat,
Am încercat ca dând să fac doar bine
Şi totuşi bine nu-i! M-am înşelat?

Eu ştiu că a greşi e omeneşte,
Scuza aceasta-ncerc s-o înţeleg,
Desfrâul însă-n jurul meu tot creşte
Şi-l văd, şi-l simt, şi nu mai pot să-l neg.

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Şi să m-adun de unde-am rătăcit,
Aş vrea să cred că viaţa e frumoasă,
Dar nu mai pot... Sunt mult prea obosit!