Grăbita iarnă-mplinitoare

Vine iarna, vezi iubito?

Uite că aveam dreptate!

Munţii-s înveliţi în alburi,

apele par îngheţate,

Frunzele se ard pe ramuri,

trecătoare-n altă viaţă,

Însă nu se vor căzute

şi-şi îmbracă strai de gheaţă.

Peste câmpuri trec, grăbite,

umbre triste-mbrumărate

Spre un adăpost în care

pot uita de tot şi toate,

Unde vântul doar se-aude,

dând de ştire-nnămeţirea,

Ori schimbarea feţei lumii

după cum îi e menirea.

Vezi, iubito, vine iarna!

Mai ţii minte... Era vară

Când ţi-am spus că cerul simte

că purtăm o grea povară

Şi că ne trimite semne

că, şi lui, de noi îi pasă

Învaţându-ne să spunem

că ne este dor de-“Acasă”!

Învăţăm, spre a-nţelege,

că tot ce va fi să fie

E fireasca derulare

a ceea ce nu se ştie,

Şi, când noi vom fi ca umbra,

peste câmpuri trecătoare,

Ne vom şti mergând acasă,

într-a vieţii-ncununare.

Vine iarna, vezi iubito?

Vine, şi va fi fierbinte,

Vezi... pe cer? Vine schimbarea...

Spune, hai... Mai ai cuvinte?

Nestinsul foc

Hai, doamna mea, fă-ţi inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţă clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.

Redefineşte zâmbetul prin şoapte,
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte,
Lăsând în urmă triste amăgiri.

Hai, doamna mea cu inima rănită,
Priveşte cerul, dimineaţa-n zori,
Şi-ai să-nţelegi că-mi eşti ca o ispită
Ce soarele-mi l-aduce printre nori.

Redefineşti speranţe fără teama
Când tu, din urma pasului fugar
Înveţi, din nou, să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.

La urma urmei, focul nu e stins,
În suflet s-a ascuns, dar e aprins.

Paşi către mâine

Sufletului, omului, femeii: Loretei

Aşa de bine-i spus dintr-o suflare
Un adevăr ce se-aştepta găsit...
Doar că, ascuns de-a vieţii întâmplare
Abia acum se poate fi-mplinit!

Din văi adânci te urcă sus pe creste
Şi caută-ţi un drum printre lumini
Să poţi să vezi că viitorul ”este”,
Putând să râzi, uitând să mai suspini!

Şi fă un pod din marea încercare
De-a fi mai mult de ceea ce ai fost,
Când şi răspunsul e o întrebare
Ce trecerii prin timpuri îi dă rost.

Din vorbe, gânduri, sensuri, amănunte,
Fă-ţi un avânt să poţi să treci de prag
Şi la nevoie fii precum un munte
În care toţi sihaştrii se retrag.

Redă-ţi speranţa şi redă speranţa
Chiar spre acei ce n-au ştiut privi,
Dar tu păstrează-ţi toată cutezanţa
Să ştii că roata tot se va-nvârti!

Şi, în curând, când marea împlinire
Va fi un corolar a tot ce eşti,
Să dăruieşti, fiind chiar tu iubire
Şi-n pace şi iubire să trăieşti.

Eu, prin faptă şi cuvânt

Nimic nu-i greu de înţeles,
N-am opţiuni, n-am de ales,
De dat îmi e, accept uşor,
Să rabd de toate sau să mor.

Nu mă cobor, n-am să cerşesc,
Nu spun la nimeni cum trăiesc,
Şi chiar aşa, chiar dacă-i greu,
Eu am un singur Dumnezeu.

Rostesc un gând într-un cuvânt,
Cuvântu-mi este legământ,
N-am nici o teamă, nu mă plâng,
Chiar dacă pumnii-n taină-i strâng!

Privesc în ochi, nu mă feresc
Când dau de ştire că iubesc,
M-arăt cum sunt c-aşa sunt eu,
Nu pot să-l mint pe Dumnezeu.

Amintiri despre destin

Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc,
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum.

Mă sărăceşte soarta de trăiri
Şi mă împinge-n margini de abis,
Şi mă tot vrea trăind din amintiri
Cu viitorul rătăcit în vis.

Mă simt umil când ochii mi-i ridic
Privind spre cei ce uită că exist,
Spre cei ce cred că viata le complic
Când am curaj să spun că-s tot mai trist.

Când cad tăcut, împiedicându-mi pasul,
Aş vrea să uit ce nu mi-aş vrea ştiut,
Minţindu-mă că nu-mi pot drege glasul,
Să creadă cei mai mulţi că sunt un mut.

Destule văd în cer şi pe pământ
Şi ştiu să mă feresc de omul laş,
Dar pe cei dragi i-ajut să-şi ia avânt
Şi-i vreau mergând pe-al vieţii lor făgaş.

Şi stau şi eu la rând, nu mă grăbesc,
Deşi aş vrea să fac mai mult şi mult mai mult,
Dar mă cutremur când îmi amintesc
De viaţa mea cu sensu-i prea ocult.

Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc.

Cuvinte înspre ziua ta

De ziua ta aş vrea să vin la tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Şi am să vin, în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi să stăm, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi voi veni, de ziua ta, la tine
La ceas de seară, până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

Poem înspre final

Picătura şoaptei vine de departe,
Lumea o cuprinde răvăşind urmarea,
Printre absoluturi totul se împarte,
Obsedând răspunsuri spre a şti-ntrebarea.

Conţinuturi fade trec spre nemurire,
Clauze furate dau în fals putere,
Împlinind în taină visuri de mărire,
Agravând absurdul până la durere.

Lacrimi fără formă stau mereu să cadă,
Ca-ntr-un fel s-ascundă ceea ce se ştie,
Ochii ni-i vânează să nu se mai vadă
Calea înspre moarte ori spre nebunie!

Uită să mai creadă chiar cei ce se roagă,
Cât mai spre vedere, uşilor se-nchină,
Ca în miez de noapte să dea-n cap cu-o ghioagă
Celor ce-şi vor mersul doar către lumină.

Vântul mai adie şi mai vrea să mişte
Ape prea stătute ce nu vor să curgă,
Şi-atrăgând mirosuri, nu consimt să rişte
Până-n spre pârâuri drumul să parcurgă.

Întru deznădejde toate-s împlinire
Când, de prin adâncuri, vuiet surd răzbate,
Căci de-atâta ură şi dezamăgire
Vremuri de pe urmă se vor fi-ntâmplate.

Căutător în căutare

Te-am căutat mereu şi te tot caut,
Şi-am căutat prin lumi să te găsesc,
Dezordonat cumva, cumva precaut,
Înspre Pământ să nu mă rătăcesc.

Prin nori de foc şi stele căzătoare
Am tot urcat şi-am coborât mereu
Şi, ca un flutur, poposind pe-o floare
M-am pregătit să-nfrunt ce e mai greu.

Ştiam că-mi vei veni la ceas de seară,
Ţinută-n drum de-al pragului motiv,
Să-mi faci, prin iarnă, vad spre primăvară,
Pe a iubi rostindu-l substantiv.

În nebunia vremurilor noastre
Am fost răniţi de-al umbrelor decor
Şi-am căutat lumina unor astre
Ce date nu-s privirii tuturor.

Şi te tot caut, încă tot te caut
Şi-ţi caut paşii-nfloritori, în ger,
Nestăvilit, deşi-ntr-un fel precaut,
Dar regăsirea ta mereu o cer.

În roşu, în toamnă

Loredanei Dănoiu

Îmbracă-te în roşu

şi fii frumoasa doamnă

Ce-mi dă din nou puterea

de-a nu privi-napoi,

Când timpul dă să treacă

din vară înspre toamnă

Şi-şi încrustează-nsemnul

în tot ce suntem noi.

De-a fost atâta vară

cu gust de foc şi sete

Ce-a ars până şi cerul

şi norii-s azi de fum,

Să nu îţi fie teamă

că ploaia lasă pete,

Eu, chiar şi prin cenuşă,

spre tine îmi fac drum.

Trăieste-aceste zile

ce par că-s infinite

În care se mai simte

că arşiţa e-n toi...

Răbdarea nu ţi-o pierde...

Eu ştiu că sunt ispite

Ce pentru-a ne convinge

ne-ngroapă în noroi.

În toamna aburindă

de sânge şi motive,

Deschideţi ochii mândri

şi aşteaptă-mă! Eu vin,

Şi nu m-ascund în taine

sau motivări tardive,

Când spun că îmi ştiu rostul,

dar ţie mă închin.

Îmbracă-te în roşu,

să-mi fii frumoasă doamnă,

Cu gândul te ridică

spre cerul înstelat,

Te bucură că-ncepe

această scurtă toamnă

Ce ne va fi-mplinire,

cu sens de rod bogat.

Priveşte cerul nopţii

ascuns de ceaţa deasă

Să poţi găsi-nţelesuri

la toate câte-au fost,

Din marea rătăcire

mă-ntorc acum acasă,

Mă-ntorc venind spre tine

să dăm vieţii rost.

Dezbracă-ţi haina neagră,

nu-ţi este potrivită,

Arsuri simţeai în suflet,

acum e-al vieţii foc,

Şi caută-mi privirea

şi lasă-te privită,

Să ne redăm puterea

de a avea noroc.

Eu vin din lumi uitate,

de mulţi necunoscute,

Ştiind că pragul umbrei

e lesne de trecut,

Să conturăm prin fapte

hotare absolute,

Să fim perechea Phoenix

ce-n foc a renăscut!

Îmbracă-te în roşu

să fii frumoasă, doamnă,

Şi lasă-te purtată

de sufletu-ţi senin,

Priveşte doar în faţă

să simţi că-i prima toamnă

În care nu-ţi e frică

de iernile ce vin...

Foc sub cer de ploaie

Privesc spre cer şi văd că-i timp de ploaie,
Şi parcă-mi tot doresc un timp ploios,
Pe drum să curgă apa în şiroaie,
Să ne simţim trăind un vis frumos.

Să vin spre tine, să mă chemi spre tine
Să-ţi pot şopti, când trupul ţi-l privesc:
O, Doamna mea, începe-a ne fi bine,
Şi teamă n-am să-ţi spun că te doresc.

Privind spre cerul greu, plin de amprente,
Ce-şi caută izvorul însetat,
Mă simt atras de fapte elocvente,
De tot ce vom numi că s-a-ntâmplat.

Şi-i timpul de-a simţi eternitatea
Prin tot ce fi-vor clipele în doi,
Speranţa câştigându-şi libertatea
De-a spune că trăieşte-n amândoi!

Şi ploaia vine, cerul se arată
Grăbit în a ne şti de neînvins,
Grăbindu-ne spre clipa aşteptată
De-a resimţi al vieţii foc aprins.

Acceptata condamnare

Mă mulţumesc să spun că timpul trece
Şi spinii înfloresc în răni mereu,
Că mai mereu mă-mbăt cu apă rece
Şi pietrele de moară trag mai greu.

M-am învăţat să stau într-o răscruce,
Şi să rezist pe arşiţă ori ger,
Şi să mă-ntreb, şoptit, ce veşti mi-aduce
Lumina lunii când se urcă-n cer.

Privesc cumva pierdut, în depărtare,
Cerând iertare pentru tot ce ştiu,
Cerând iertarea ca pe-o acuzare
C-am abuzat s-aştept până târziu.

Mă reculeg şi-aştept o condamnare
Ce nu mai lasă semne de-ntrebare.

Eu, vechiul nou

Vin din timpuri vechi, iubito,

să revezi pe cel ce-am fost,

Cel ce a trecut prin ape,

şi-a trecut munţii pustii,

Îţi vorbesc şi-ţi spun o taină,

şi ţi-o spun, tu ştii, cu-n rost,

Fiindcă ştii că ţi-am mai spus-o

când eram, demult, copii.

Îţi aduc acum aminte,

că doar timpul a trecut,

Că eram rătăcitorii

ce ştiau că-s rătăciţi,

Însă vezi că azi se vede

ceea ce nu am văzut

Şi putem trece de praguri

ca să fim nestăviliţi.

Vin să-ţi fur pentru o clipă

gândul ce îl ai acum

Şi să-ţi prevestesc povestea

despre noi pe-acelaşi drum,

Arătându-ţi că se-arată

cerul ce va fi senin,

Luminat de-a ta lumină,

înstelat de-al meu suspin.

Vin din timpuri vechi, iubito,

şi revin, trecut prin foc,

Eu, cel care mută munţii,

de-i nevoie, în alt loc.

Drum spre vremea împlinirii

Te caut şi te caut,

mereu privesc spre tine,

Aştept să-ţi simt venirea,

aştept să fii venind,

E vremea împlinirii

şi ştiu că va fi bine,

Se văd pe ceruri torţe

şi altele se-aprind.

În miezul zilei, vara,

mă văd păşind în toamnă,

Privindu-ţi ochii, tainic,

ştiind că e firesc

Să spun fără de teamă

că-mi eşti de-a pururi Doamnă,

Şi că de-atâta vreme

umblam să te găsesc.

Şi merg fără să-mi pese

că vântul se-nteţeşte,

Că ploaia îmi umbreşte

privirea către cer,

Alerg venind spre tine,

nimic nu mă opreşte

Să mă renasc prin tine

uitînd de-al iernii ger.

Iar când va fi să vină

a iernii noapte lungă,

Vom fi în casa noastră,

uitând să-mbătrânim,

Din tot ce-i rău prin lume

la noi n-o să ajungă,

Căci dat ne e destinul

de-a şti să-l împlinim.

Ştiindu-ţi ţie drumul

îmi caut eu o cale

Să-ţi pot ieşi-nainte,

să nu mă rătăcesc,

E timpul împlinirii

dorinţei vieţii tale,

Şi fiindu-mi lângă mine,

şi eu mă împlinesc.

Gramatică uitată

Uitasem să conjug pe a iubi,
Uitasem chiar că poate exista
O linişte ce-o poate defini
Ştiind ca munţii poate răsturna
Atunci când e trăit şi nu doar spus...
Ori doar rostit, precum o vorbă-n plus...

Iubesc, iubeşti, iubim... ce ar mai fi?
Se poate cu altceva completa?
Eu ştiu acum că iar îl pot rosti
Şi înţeles deplin îi pot reda,
Al vremii pas îl simt că-mi e sortit
Şi sunt din nou grăbit... foarte grăbit!

Gramatica iubirii-n mod normal,
Cuprinde toate formele concrete,
Şi dă un sens trăirii în real
Şi-i apa vietii ce se bea cu sete...
Iar azi îmi amintesc... Şi înţeleg
Că-i timpul să conjug... Nicicum nu neg...