Portret de muza

Marea sărută ţărmul ars de soare,
Eu te privesc, tăcut, din depărtare...
Dar tot spre sâni, mereu, ochii îmi cad
Mânat, spre ei, de ochii tăi de jad.

Când lumea te privește și se-ntreabă,
De ești, cumva, venită-n mare grabă,
Eu le răspund, șăgalinc, că ești trăiești,
În vise, în speranțe, și-n povești.

Mă duci mereu în lumea armoniei,
Ca să mă fac stindard al poeziei,
Și trupul tău devine lait-motiv,
De fapte și dorințe descriptiv.

Când somnul lin coboară peste gene,
Tu-mi spui despre povești cu Cosânzene,
Și îmi strecori idei mărețe-n suflet,
Voindu-mă purtat de-al șoaptei umblet.

Îmi dai, în miezul nopții, somn cu vise
Și întrebări cu nuanțări concis
Ce-n zori de zi deja devin răspuns,
Fireștii tălmăciri, îndeajuns.

Zorii de zi, cu dor de aventură,
Se-arată-a fi ai tăi dublă măsură,
Lăsându-mă să știu al lumii dor
Năbădăios, meschin, tulburător.

Munții se-nalță până înspre soare,
Ochii-mi privesc mereu spre depărtare,
Femeie ești, femeie te văd eu,
Muză îmi ești mereu, mereu, mereu...

Orizont de cer

Când cerul înnorat sărută marea
Val de furtuni se-avântă înspre mal,
Îl tot privesc uimit și-i simt mişcarea,
Foșnind mirific, mult prea anormal...

Când luna plină-mbrăţişează norii
Cu ochii-n lacrimi stau și îi privesc,
Aștept, dinspre oriunde, să văd zorii,
Ca orizontul clar să-l definesc.

Când ceru-i clar și zările-s senine
Spre-nalt, spre stele, gândul mi-l trimit,
Acolo unde timpul se abține
De-a spune că doar el e infinit.

De multe ori, tânjind, privesc în zare,
Văd cum renasc uitatele de poveşti,
Spre mai departe-mi caut o cărare
Să-mi fie drum al pașilor lumeşti.

Foc de torță

Pe mal de ape reaprind o torţă,
Şi-mi fac o casă-n trestii, clandestin,
Sedus de-a primăverii mare forţă
Ce pune preț pe clipă şi destin.

Deasupra apei fulgii albi aleargă
Şi-s parcă nişte licurici ce plâng,
Tot încercând învăluriri să spargă
Când peste maluri par că se răsfrâng.

Te chem să ne-ntrecem cu focu-n joacă,
Dacă-i nevoie chiar să-l încălzim,
Şi să-nvăţăm că-i vremea să ne placă
Aşa cum dat acum ni-i să trăim.

Iar când veni-vor zorii peste lume,
Spunându-ne, despre-noptări, poveşti,
Vom şti mai clar de ce şi cum anume
Adevăratul dor de viaţă-mi eşti.

Dar tu te-ai rătăcit şi nu ştiu unde
Gândul chemării mele să-l trimit,
Şi nopţilor să nu te poţi ascunde,
Să nu ai timp de-a vrea un vis zdrobit.

Tot colindând pe drumuri neumblate,
Găsim iubirii timp din când în când,
Spre a trăi, măcar pe cât se poate,
Ceea ce-i dat oricărui om de rând.

Torţa-i aprinsă, e lumină vie,
Şi-ţi poate fi de mare ajutor
Ca drum să-ţi faci, orice ar fi să fie,
Mergând înspre prezent, prin viitor.

Prin ceață, din ceață...

O ceaţă grea se-aşterne între noi...
Și chiar în ea vrea vântul să ne poarte...
Dorindu-și să ne ducă pe-amândoi,
Spre alt tărâm, de dincolo de moarte.

Talazul vremii bântuie hai-hui,
Ne îmbrânceşte-n lături şi ne-adună...
Suntem ca și copii ai nimănui,
De timp uitaţi prin fund de văgăună...

Cuvântul ne e greu a-l asculta,
Pierdut, cândva, în valea marii plângeri,
Chiar ca ecou e-ascuns pe undeva...
Silabele-i dau veste de înfrângeri...

Chiar dacă este azi, la fel, stingher,
Chiar dacă azi e o firavă umbră
Iubirii, totuși i-am rămas străjer,
Știind-o, rătăcind, prin ceața sumbră.

Încă mai cred în nopţile târzii,
Ca-n frumusețea florilor de gheaţă,
Când regăsită-n ceaţa de-amnezii,
Din nou, altfel, ne va trezi la viaţă,

Manifest de om universal

N-am nici un fel de rude la evrei,
Nici nu mă simt prea mult de partea lor,
Stăpânii mei nu sunt mai mult de trei,
Şi ţării mele simt că-i sunt dator.

Nu pot să fiu, la modă, mondial,
Ca-n altă limbă gândul să-mi îngân,
Mă simt, cinstit, un act original,
Trăindu-mi viaţa mea de bun român.

În mine port o bornă de hotar,
La margine de ţară am crescut,
Acolo unde românismu-i clar
Şi, niciodată, nu s-a dat bătut.

Fireşte, nu-s evreu, nu sunt german,
Nu sunt francez, şi nici maghiar sau rus,
Şi nici megaloman american,
Să uit că sunt român nu sunt dispus.

Mai toţi aceştia ne-au vorbit de rău,
Chiar şi prin foc şi spadă ne-u trecut,
Dar fiecare-şi are dreptul său,
Un drept ce-l vreau mereu recunoscut.

Pe cei ce-s anti-neamuri îi detest,
Această ură e un grav concept,
Eu îi iubesc, în formă de protest,
Dar antiromânismul nu-l accept.

Mereu am învățat de la bătrâni,
Şi neuitând de ei, solemn declar,
Că sunt, contrar şovinilor români,
American, şi rus, ba chiar maghiar.

Pe unii dintre ei i-am cunoscut
Trăindu-şi viaţa lor de zi cu zi,
Şi n-a fost greu, în pace, să discut,
Despre ce-am fost, ce suntem, ce vom fi.

Poporul rus mi-a fost şi-mi este drag,
Esenin m-a făcut să înţeleg
C-au fost cu Dumnezeu şi în Gulag
Ca să-şi păstreze spiritul întreg.

Oricât maghiarii m-au dezamăgit,
Trăind cu ei, prieteni am rămas,
În casa lor străin nu m-am simţit,
Prin Petofi, de ei mă simt atras.

Germanilor le port mereu respect,
Eu din rigoarea lor am învăţat
Că onorabil nu-i nici trasu-n piept,
Nici adevăru-n taină nuanţat.

Ca fraţi mi i-am simţit pe scandinavi,
La cehi m-am dus cu dor, de sărbători,
Şi i-am iubit mereu pe iugoslavi,
Ştiindu-i demni şi aprigi luptători.

Din tragedia anticilor greci
Am moştenire dorul de Olimp,
Şi căutarea-mi, prin biblioteci,
A noi dovezi, ce s-au pierdut prin timp.

Dar în esenţă tot român rămân,
Cum toţi ai mei au fost, de mii de ani,
Simţind chiar şi în sânge că îngân
O doină, din Carpaţi şi din Balcani.

Şi-ntr-o mereu aceeaşi limbă cânt
Durerea de-a ne şti mereu furaţi
De câte o bucată de pământ,
Şi, uneori, chiar de români, trădaţi.

Nu pot să fiu mason de grad ocult,
Nu pot să fiu, cumva, indiferent,
Şi să îmi am motive să exult
Când văd dezastrul ţării inerent.

Accept culturi, să-nvăţ nu-mi este greu
De la oricine, ceva ce ni-i bun,
Dar nu ca să devin un fariseu,
Ci, pentru România, un tribun.

Eu nu declar că sunt un patriot,
De ţară însă n-am să mă dezic,
Un altceva să fiu nu ştiu, nu pot,
Trăirea de român să o explic.

Aşa mă simt, şi doar atât rămân,
Nu pot să fiu, cu sila, mondial,
Dar până-n vecii vechilor rămân
Un simplu om, mereu universal.

Corolar fără risipă

Ai fost cândva o clipă de speranță,
Când timpul nu-și avea, trecând, motiv,
Când nu-mi găseam nici gând de cutezanță,
Și mă vroiam imbold ultimativ.

Într-un normal, firesc, fără risipă,
Sânii-ți în palma-mi zorii i-au lăsat,
Simțind a fi predestinata clipă,
Prin rostul faptei visul ne-am urmat.

Nici un motiv de searbădă tăgadă
N-ai vrut să am și nu ai vrut să ai,
Lăsând-mi ochii ochii să ți-i vadă
Când înspre Ceruri tainic te-nălțai.

Toată vibrai și pântecul, ca floarea,
Mi-era dorinței mele orizont,
Punându-mă să uit încrâncenarea
Luptei cu focul pe al vieții front.

Mă arătam grăbit, cu îndrăzneală,
Să facem rostul faptei împlinit,
Să mi te lași, privirii mele, goală,
Simțindu-mă, de trupu-ți, ispitit.

Și într-a zilei, limpede, lumină,
Când sânii ți-i simțeam sub piept striviți,
Vedeam privirea, caldă și senină,
În ochii-ți, de nesomn, prea obosiți.

Mă căutai, strângându-mă-ntre coapse,
Teamă să n-am, să vreau să zăbovesc,
Ca-n clipa întregirii prin sinapse,
Să fim un corolar Dumnezeiesc.

Erai a mea, eram al tău... și-n tine
Mă duplicam cu sens generativ,
Știind că toate au motiv în sine
Și clipa are rost imperativ.

Simțeam trăiri în pântecu-ți fierbinte,
Dorindu-mă de timpuri opritor,
Și uitător al marilor cuvinte,
Cutezător, mai mult cutezător.

Mi-era, plecarea-n grabă, iminentă,
Plecam în lumea mea de om pierdut,
Dar devenisei clar omniprezentă,
Și viitor erai, n-aveai trecut.

Te ridicasei și pășeai agale...
Eram, din nou, mai mult ca ispitit,
Mi te-arătai să știu că-mi ești o cale
Spre viața ce o am de împlinit.

Lupta morilor de vânt

Morile de vânt nu s-au oprit,
Au luat doar altă-nfăţişare,
Lumea toată-i clar, s-a înnoit,
S-a lăsat cuprinsă de schimbare.

Chiar şi vântul e acum schimbat,
Face tot mai multe rotocoale,
Rolul ce-şi avea şi-a cam uitat,
Cozii sale îşi tot dă târcoale.

Morile se-nvârt mai mult în gol,
Nu mai sunt acum de folosinţă,
Chiar li s-a impus un protocol,
Ca să-și scoată rostul din conştiinţă.

Rolul lor e-acum decorativ,
Rolul le-a rămas doar în poveste,
Pentru unii însă-i atractiv,
Când se-ndrepăţesc să se conteste.

Cu puţin motiv şi mult război,
Oiştea vieţii e o lance ruptă,
Şi mereu se face tărăboi
Ca să se audă de-a lor luptă.

Tot mai multe-s noi, deşi sunt vechi,
Şi e cinic gândul de stagnare,
Când, puţinii, ce mai au urechi,
Spun că neştiinţa e-n schimbare.

Cresc, pe mai oriunde, mori de vânt,
Alteori în minte sunt purtate,
Chiar cultura lor a luat avânt,
Şi, mai nou, sunt tehnologizate.

Cum puţini sunt cei ce le-au învins,
Şi se ştiu de luptă doritoare,
Vom găsi pământul parcă nins
Cu zăpezi de vorbe măritoare.

Iar când nimeni nu va mai voi
A le da motive de-a fi stele,
Ceva nou sub soare-atunci va fi,
Când se vor lupta ele-ntre ele.

Rol de actori

Suntem cu toţii nişte bieţi actori
Ce ne urcăm, în zori de zi, pe scenă,
Plângându-ne, pe seară, de-o migrenă
Ce, prin recul, ne dă şi mari fiori.

Ne mai jucăm de-a dragostea, spunând
Că al iubirii foc se tot aprinde,
Şi uraganul lumii-l tot extinde,
Cu mult mai mult decât ne-ar fi în gând.

Punem mereu speranţe la sertar,
Ducându-ne cu gândul înspre stele,
Chiar dacă poartă amăgiri în ele,
Făcându-l, tainei, preasfinţit altar.

Şi mai jucăm, din când în când, un rol,
Când sărutăm ca Iuda, spre a vinde,
Pe doi arginţi, ori, cumva, pe merinde,
Împreunări cu iz de protocol.

Vorbim, în vis, de-al zborului înalt,
Mereu privind, în gol, spre adâncime,
Punând mereu pariu pe-ntunecime,
Considerând urcuşul simplu salt.

Doar ochii ne trădează, lăcrimând,
Oricât ni-i vrem ascunşi prin neclipire,
Oricât ni-i vrem căzuţi în adormire,
Orice, prin fals, ne vrem trăi în gând.

Orizont de clipă

Natura-şi face ordine prin minte,
Mizând pe calmul orelor târzii,
Și stând mereu, în gând, cu cele sfinte,
Iarna brodează fin dantelării.

În vremea ei, în care fulgii-n joacă,
Ascund, sub alb, cam tot ce-i de văzut,
Și glazurează brazi cu promoroacă,
Uitările-și iau drum înspre trecut.

A fost un an, altfel, să se sfârșească,
Lăsându-ne ce și-a avut real
Și tot ce-a fost menit să se-mplinească,
Dar s-a oprit simțind al iernii val.

E tot mai albă raza de lumină,
E tot mai alb al clipei orizont,
Esența ei, eternă și divină,
Dă rost coexistenței prin afront.

Se limpezește apa în izvoare,
Nemaivoind să tremure în frig,
Când ochii și-i deschide înspre soare,
Găsindu-și copca un real câștig.

Și-ntregul cer, la rândul lui se zbate,
Să înțeleagă tot ce-i de-nțeles,
Să fugă de cărări întortocheate
Și de al lumii noastre clar regres.

Natura, întru tot, se ordonează,
Își pune adevărul în prim-plan,
Și, prin contururi, sensuri creionează,
Pentru atât cât poate fi un an.

Hoți de lemne

Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu spuneţi,fără noimă,"Ăştia fură!",
Lăsaţi-vă, un timp mărunt, de ură,
De ce-aţi vrea legea "dinte pentru dinte"?

Drumul ne e mereu, mereu, cu teamă,
Chiar şi de-acasă spre pădure,
Că orişicine vede o secure
Gândeşte doar la a pădurii dramă.

Noaptea muţim, vorbim numai în semne,
Şi nu prea avem drumuri pe şosele,
Veşnic uităm că ceru-i plin de stele,
Contează doar să ducem casei lemne.

Ne inventăm tot timpul o minciună
Pentru oricine mersul ni-l întreabă,
Pentru prea multa arătata grabă
Prin nopțile geroase, fără lună.

Nu ne întreabă nimeni ce motive
Ne-au transformat în truditori de noapte,
Dar suntem judecaţi că facem fapte
Ce au urmări extrem de distructive.

Pentru pedepse legile sunt multe,
Şi, pururi, circumstanţe agravante,
Dar în virtutea legii arogante,
Nimeni nu stă o clipă să ne-asculte.

N-avem ce face, că sunt scumpe toate,
Iar munca noastră nu e de valoare,
Când casa-ntreagă-n frigul iernii moare,
Punem în joc şi sfânta libertate.

Tăiem ce-i bun de foc şi pe alese,
Şi doar atât cât e de trebuinţă,
Lemn pentru foc, deci lemn de folosinţă,
Nu pentru bani ori alte interese.

În alte vremuri noi am pus pădurea,
Ne-am îngrijit de ea să crească mare,
Şi ne ştia şi ea pe fiecare,
Nicicând nu am atins-o cu securea.

Mare fiind, mereu ne lua în seamă
Ştia, parcă mereu, ce ne lipseşte,
Şi ne-ajuta să-o ducem omeneşte
N-aveam, ca azi, de ierni atâta teamă.

Vremuri s-au dus, acum e altă vreme,
Pădurea a fost dată-n stăpânire,
Iar noi, suntem o vagă amintire,
Prezenţi în ştiri, ca teme şi probleme.

Legea-i la voi, puterea e a voastră,
Furăm, din când în când, câte-o căruţă,
Frigu-i la fel ca legea, nu ne cruţă,
Cu el însă luptăm în legea noastră.

La drama vieţii nimeni nu gândeşte,
La traiu-n sate nu se ia aminte,
Dar de s-ar scoate dinte pentru dinte
Ar înţelege mulţi ce le lipseşte.

Noi suntem hoţi... Dar vouă ce vă pasă?...
La tot ce facem noi sunteţi atenţi,
Dar voi la voi priviţi indiferenţi,
Vă e destul că staţi închişi în casă.

Nici noi, nici voi, n-avem deloc putere
Ceea ce ştim că-i strâmb să îndreptăm,
Noi însă n-avem cum să exultăm,
Ieşind în stradă pentru o părere.

Cu vrerea voastră face puşcărie,
Tot timpul suntem cea mai bună plată,
Ai unei legi de alţii comandată
Dar şi de voi impusă cu tărie.

Orice va fi, în plină zi, ori noapte,
Cât fi-vom vii, ori de vom fi morminte,
Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu judecaţi greşit aceste fapte.

De om, de domn, de somn

Omul care-ajunge domn

Dacă nu mai este om,

S-au urcat deja în pom

Și își doarme-al morții somn.

Zbateri fără sens, fără motive,
Se tot vor firesc esențial,
Însă-s doar senzații convulsive,
Derivând din patosul banal.
Nu-și mai are, nimeni, să-nțeleagă,
Timp care să-i fie nepierdut,
Cum și când, în mod absurd, se neagă
Chiar și adevărul absolut.

Unii spun că faptele li-s bune,
Alții spun că totu-i evaziv,
Adevărul tot mai rar se spune,
Interesu-i clar și volitiv.
Excelenţa-i cauză de formă,
Un delict fanatic și debil,
Care pune-o pedică enormă
Drumului uitat a fi servil.

Dincolo de clipa următoare
Datul omenesc e doar decor,
Pus, ca punct, sub semnul de-ntrebare,
Când e dat să fie-al tuturor.
Prea puține vorbe trec în fapte,
Mult prea multe nu-și mai au nici rost,
Mult prea multe întrebări în șoapte
Pun accent pe vremuri care-au fost.

Printre replici şi acuze

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând,
Şi chiar de nu mă vreau în primul rand,
Ştiu cât de-nalt e vârful unui munte.

Mâinile-mi stau unite-n rugăciune,
Dând relevanţă unui gând firesc,
Lăsându-mă să ştiu că-ntineresc
Şi uit de orice mare slăbiciune.

Nicicui, nu văd motive, să-mi cer scuze
Pentru ceva ce este fapt real,
Văzut de ipocriţi ca anormal,
Generator de replici şi acuze.

Trăind ca-n vis, a dragostei poveste,
În suflet redevin adolescent,
Şi nu pot fi, în nici un fel, absent
Din viaţa mea, când vrea să-mi joace feste.

Şi iarăşi simt că a-nflorit iubirea
Pe un lăstar din sufletu-mi boem...
Din el va prinde viaţă alt poem,
Ce-şi va-mplini, cândva, cumva, menirea.

Semănător de dor

Îmi tot doresc o pană de rubin
Să scriu iubirilor pierdute,
Și vers profund să le închin,
În noaptea strofele tăcute...

Ieşite, ca dorință, din penel
Vor fi menite gândul a-l seduce
Dând poeziei formă de rondel
Sau epitaf ce-mi fi-va scris pe cruce…

Penelul îmi va fi toiagul drept,
Și arc în nesfârșita-mi vânătoare,
Și, mai mereu, duhovnic înțelept
Sfidându-mi firea mult căutătoare.

Pe-nalții munţii ai sufletului greu,
Pe albul câmp al colii de hârtie,
Cuvântul viu, trimis de Dumnezeu,
Va semăna, ori dor, ori bucurie.

Temându-se că norii sunt prea grei,
Doar lacrima metaforei cernite,
Mă va-ntreba ce știu de pașii mei
Ce bat la poarta viselor rănite.

Iar de-mi va fi dorința dor mărunt,
Privi-voi, ca și astăzi, înspre stele,
Și-mpovărat de-al tâmplei păr cărunt,
Ajunge-voi, un vers, rostit de ele.

Iarnă la Putna

În Bucovina ninge românește,
Ca-n vremuri vechi, în vremuri de demult,
Ca-n vremuri când știam cum se trăiește
Departe de-al absurdului tumult.

Brazii ce-s plini cu alburi de lumină,
Prin rostul lor de lumânări cerești,
Iarăși aduc la forma lor divină,
Uitate obiceiuri românești.

În valea Putnei e zăpadă mare,
Și încă ninge, alb, frumos, curat,
Sfințind străvechiul loc de închinare
Ce chiar de Dumnezeu ne-a fost lăsat.

Din munți coboară, molcom șerpuite,
Pe vaduri ce-au uitat să-și aibă mal,
Valuri de nori, de vânturi primenite,
Purtând blazon de timp medieval.

Ne luminează, cald, ca o făclie,
Bătrânul Daniil, prea mult uitat,
Lăsându-ne speranța pururi vie
Că viața-i darul cel mai minunat.

Se mai aude zvon de veche larmă,
Venind dintr-un trecu cândva tumultuos,
Că nu-i e dat nici lui mereu să doarmă
Când alb e tot, când totu-i prea frumos.

Și totu-i vis, lumină din lumină,
Sub pas zăpada scârțâie ușor,
E iarnă-n româneasca Bucovină,
Și-i românesc întregu-i alb decor.