Orizont pe rug

Azi mi-este orizontul mai restrâns,
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.

Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.

În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.

Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.

Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.

Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.

Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.

Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.

Imposibila fugă

De-ai vrea să fugi, deja ţi-am spus, n-ai unde,
Nici nu ai cum altceva să alegi,
N-ai nici o cale să te poţi ascunde,
Nici adevărul nu mai poţi să-l negi.

Ţi-ai spus, de multe ori, că-ţi vrei plecarea
Oricum ar fi, visând spre nicăieri,
Că mult prea mare-ţi este disperarea
Trăind un azi mult diferit de ieri.

Ţi-am spus, deja, că-n tine focul arde,
Şi eşti un rug cu flăcări până-n cer,
Neacceptând idei capitularde,
Dorinţei dând nuanţe de mister.

Ai dat de veste, printre amănunte,
Despre ce-ai fost şi ce-ţi dorești a fi,
Despre urcuşul crestelor cărunte
Înspre-ntâlnirea zorilor de zi.

Am arătat, deja, că-mi sunt ştiute
Cele ce-ţi sunt ciudatele simţiri,
Şi-mi sunt la fel de bine cunoscute
Din viitorul altor amintiri.

M-ai învăţat să ştiu ce e cu tine
Din chiar puţinul ce, cam rar, mi-l spui,
Din cum alegi să crezi că va fi bine,
Când adevărul vrei să ţi-l supui.

Mi-am pus, deja, idei în ordonare,
Într-un model normal, dar recurent
Ca timpului să nu-i mai dai crezare
Când spune că-i un mare repetent.

De-aş vrea să taci, nu ţi-ai găsi motive,
Mi-ai spune când şi cum ai vrut să fugi,
Dar te-ar opri idei intempestive
Şi tot cu mine viaţa ţi-ai trăi.

Cuvinte nealese

Cu tine-am spus, în fel şi chip, cuvinte,
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.

Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.

De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.

Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.

M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.

Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.

Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.

Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.

Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.

Dor de gust

Gustul ţi-l ştiu... şi-mi e atât de dor
Timpul să-l schimb din oră în secundă,
Să fiu pentru o clipă călător
Şi-apoi simţirea să ţi-o ştiu profundă...
Să te găsesc, uitând de orice gând,
Statornicindu-mi visul prin dorinţă,
Ca orice om, ales ori doar de rând,
Fiindu-mi, iar, motiv de stăruinţă.

Aş vrea să uit, când sunt prea obosit,
De orice-ar fi drept piedică lumească,
Ce caută să-mi spună că-s grăbit
Când vremii-i spun să nu mă rătăceacă.
Să-mi fie drum al cerurilor vad
Mânat de vântul crestelor semeţe
Ca să ajung şi-n nici un fel să cad
În decăderi ce-ar vrea să mă răsfeţe.

Din gust ne-am dat speranţa de-a-ndrăzni
A ne avea uitând de-ndepărtare,
Redobândind puterea de-a iubi
În contra decăderii în uitare.
Să dezrobim simţirea din orgolii,
Şi să avem încredere în ea,
Dând patului destinul de fotolii
Pe care noi să stăm cum ea ne vrea.

Cu multe lupt... cu timpu-i cel mai greu,
De multe ori îl văd că-mi râde-n faţă,
Oricât îl cert, el caută mereu
Să mai îmi fure câte-o zi din viaţă.
Îmi spune că-s habotnic şi vetust
Că tot luptând puţin voi câştiga,
Dar dor îmi e de tine, de-al tău gust,
Şi să mă guşti şi tu, oricât vei vrea.

În plină zi...

În plină zi, când raze de lumină
Ne vor privi, cu mare drag, prin geam,
Mi te vei da, voioasă și senină,
Știind că vrerea-mi este să te am.

N-ai să te vrei altfel, sub nici o formă,
Trupu-ți arzând se va preface-n foc,
Și-așa vei ști dorința mea enormă
De-a fi doar noi, un pat, și-al vieții joc.

Pe coapse mâna-mi se va face clipă
Ce-o vei dori a nu dura prea mult
Numind orice altceva doar risipă
Ce adâncește pântecu-n tumult.

Fără să-ți pese vei lăsa privirea,
Când sânii-ți gurii mele s-or jertfi,
Să mă îndemne pierderii cu firea,
Și drumul căutării-mi vei opri.

De-atunci încolo, multe amănunte
Ne vor afla într-un de-a pururi tot
Împodobind cu stele a ta frunte,
Dându-ți motiv de jertfă sau complot.

Sensuri și fapte infinit de multe,
Te vor descrie ca și mod de-a fi,
Cerându-ți să-ți lași sufletul s-asculte
Că tu ești dar născut a dărui.

Te vei tot vrea în mare ascultare,
Simțindu-mă în tine rămânând,
Denominând a faptelor urmare
Printr-un cuvânt uitat a fi și gând.

Întredeschișii ochi, și-a lor dorință
Fi-vor în fapte rug arzând încins
Ca judecata fără de sentință
Ce nu dă voie cărții la cuprins.

În plină zi, în miez de primăvară,
Te vei renaște dintr-al tău trecut.
Recunoscând ce mult prea grea povară
Ți-ai pus crezând că totul ți-i știut.

Format de iarnă

Afară-i iarnă cum de mult n-a fost,
Plină de alb şi prea frumos de rece,
M-a derutat... nu ştiu ce se petrece,
Ştiu doar că toate se petrec cu rost.

A nins deja, nu se mai văd nici nori,
Nici vânt nu e să poată să-i aducă,
Cam toate-şi au un mare dor de ducă,
Şi-s plini de frig puţinii trecători.

Albul curat dă cerului contur,
Şi toţi copacii-s dornici de albire,
Simţindu-şi ca firească împlinire
Închiciuratul, efemer, sejur.

E ger, mi-e clar, dar încă mă mai tem,
Să spun că şi mai mult nu se mai poate,
Privesc tăcut, uimit, şi văd în toate
Un dar ceresc, heraldic şi suprem.

E-atât de alb tot ce se vede-n jur
De nu mai au nici umbrele hotare,
Găsindu-şi un motiv de dedublare,
Prea vinovate de un clar sperjur.

Se duce fumul liber înspre cer,
De sus, îşi face loc, să tot privească
Câmpul de alb ce-i gata să-nflorească
Simţind că toate se feresc de ger.

Albul e alb, de negăgăduit...
E iarnă... iarnă... fără de tăgadă,
Şi toate poartă haine de zăpadă,
Şi, în zăpadă toate-au adormit.

N-ai motiv...

N-ai motiv să-ți fie frică...

Tu îți spui că ai motiv,

Viața ni-i o carte scrisă,

totul e definitiv,

Noi, fugind de amănunte,

înspre un retoric sus,

Ne lăsăm vânduți căderii

și ajungerii-n apus.

Dincolo de-mpotrivire,

mult prea multe stau la rând,

Că orgoliul ne orbește,

pune vorbe mari în gând,

Prigonindu-ne trăirea,

ne ucidem cu-ntrebări

Și uităm în adormire

visul marilor chemări...

Tot vorbim de cele sfinte

și de multe-nvățături,

Însă dăm alte-nțelesuri

personalelor măsuri,

Mai tot timpu-n paranteze

punem cazul personal,

Dovedindu-i importanța

prin ieșirea din normal.

Crezi că ai mai mult ca alții,

așa zise bogății,

Viața crezi că le consumă

și preferi să te abții,

Vezi mereu, mereu, finalul,

ca și cum ar fi real,

Omițând că adevărul

niciodată nu-i banal.

N-ai motiv să-ți fie frică...

Multe însă poți să ai

Dacă nu-ți găsești puterea

de ați pune gându-n grai,

De-a trăi prin ce-i dat vieții

cum e dat, fără s-alegi,

Acceptând că unu-i drumul

și măsurile întregi.

Veste cu temei

Te tot aud spunându-mi o poveste
În care tu, în mod voit, lipsești,
De parcă te ferești să-mi dai de veste
Că-n vis te-alungi, fugind de tot ce ești.

Îmi spui despre mai multe, dintr-odată,
Negând că-n tine totul e dorit,
Și doar te-arăți, în vorbe, împăcată
Cu-n adevăr fardat și primenit.

Aud și văd, mi-e clar și nu mi-e teamă
Să înțeleg ce-mi dai de înțeles,
Mă mai prefac a nu te lua în seamă,
Doar ca să știi că nu prea ai succes.

Povestea ce mi-o spui e mult mai mare,
Ceea ce uiți, eu pot să-ți amintesc,
Și chiar de-și are semne de-ntrebare,
Răspuns îi e firescul omenesc.

N-am cum să cred, nu-mi ești necunoscută
Și, între noi, vorbind, nu poți să negi,
Că n-ai motive să te dai bătută,
Și că-ți dorești trăiri și nopți întregi.

Ți-ascuzi sub vorbe multe amănunte,
Din toate câte ție ți le vrei,
Și chiar de sunt, în felul lor, mărunte,
Speranței tale dau vădit temei.

De veste-mi dai, spunându-mi o poveste,
De ceva ce, curând, real va fi,
Ce va putea de-a pururi să conteste
Că nu ne-am fost miracol, zi de zi.

Se pierde ceva timp, dar nu și vreme,
Cât să nu-ți ai îndemn de răzgândiri,
Și nici să ai un gând de-a te mai teme
De valul unei noi, și mari, iubiri.

Va fi un miez de zi senin, fierbinte,
Și-un pat, ca mărturie, că noi doi,
Ne-am fost poveste fără de cuvinte,
Și goi, acestei vieți, ne-am dat pe noi.

Model de taină

De multe ori, pe coala de hârtie,
Oprind o clipă gândul călător,
Aș desena, nemaivoind a scrie,
Povestea mea, povestea tuturor.

Din mărturii de timp, demult, apuse
Se regăsesc eternele idei,
Ce s-au uitat, prin vremuri, a fi spuse,
Despre bărbați și chiar despre femei.

Azi multe însă stau, răstălmăcite,
Pe muchii de cuțit și de abis,
De interese-n taină ticluite
Ce trec firescu-n rolul de proscris.

Privită nu-n esență, ci în formă,
Și pusă-n parametri de tipar,
Schimbarea legii s-a numit reformă
De mult grăbită trecere-n zadar.

Dar chiar și-așa, tendința consecventă,
E doar un fard cu farmec efemer,
Ce vrea, prin cadențarea indecentă,
Să definească un absurd mister.

Povestea-i veche, numai lumea-i nouă,
Prin tălmăcire într-un sens invers,
Care împarte totul pe din două,
Și vrea să schimbe pasul după mers.

Trăirea însă nu-i o noutate,
Doar gându-i oarecum înșelător,
Poveștile, de-s vechi, ori noi, sunt toate
Un adevăr, firesc, înălțător.

Cântec șoptit, mereu fiind scânteia,
Ce prin ecou își vrea un alt răspuns,
Un basm de nemurire e femeia,
Și taină imposibil de pătruns.

Trepte de timp

Pe-o margine de vânt mai stau și-ascult,
Cum stelele se strâng pe lângă lună,
Și povestesc de-al lumilor tumult,
De multe ori uitând să mai apună.

Sub pleoapa nopții, visele se-ascund,
Venind din depărtări ori de aproape,
Și-n mod tacit voit se-ntrepătrund
Cu vremuri care vor să le îngroape.

Între abis și Cerul mult înalt
Timpul se face pas peste o clipă,
Crezându-se mereu un celălalt,
Ce nu-și mai are trecerea în pripă.

Și-ntre Pământ și neguri de abis,
Eternitatea-i clipă ce așteaptă
Multiplul echilibru indecis
Spre a se ști de-i tobogan sau treaptă.

Pe scări de timp, ce par fără sfârșit,
Se lasă frântă inima-n tăcere,
Tot căutând, pe prag de infinit,
Un leac pentru o viață în durere.

Despre iubire

Iubirea n-are timp de amănunte,
Nici vârstă nu își vrea, nicicum, avea,
Și nici nu știe cum să se încrunte
Ci doar trăirii timp destul își vrea.

Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
Nu-i dă motiv de-a nu rămâne mut
De multele-i pretenții se lipseşte,
Lăsându-l să învețe c-a trecut.

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Nici cum fațade poate nuanța,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Ci doar, rapid, s-o poată dezgheța.

Prezentul e un tot, cu anvergură,
Chiar și-n detaliu e un tot firesc,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură,
Redefinind modelul omenesc.

Nu stă să afle oameni după nume,
Nici faptelor un înțeles a da,
Și nici ce spune despre ea o lume
Ci doar, prin tot, pe om a-l înălța.

Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Având o țintă, nicidecum un plan,
Trecând până și dincolo de moarte,
Trădând, subtil, trăirile în van.

Iubirea n-are timp de amănunte,
Și nici nu știe cum să se încrunte,
Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
De multele-i pretenții se lipseşte,

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Prezentul e un tot, cu anvergură,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură.

Nu stă să afle oameni după nume,
Și nici ce spune despre ea o lume,
Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Trecând până și dincolo de moarte.

Dimineața de viscol

Ninge iubito... ninge... viscolește...
În casă-i cald, afară-i mult prea frig...
Te văd în pat și gându-mi se oprește,
De-ar fi să plec, nu am nici un câștig.

Sânii-ți tresar, dorinței dau de știre
Că-ți ai deja ispita vieții vis,
Și că te știi motiv de-a mea pornire,
De-a tot deschide porți ce s-au închis.

Ochii-ți închiși mă-ndeamnă să n-am teamă,
Să nu mă vreau, la drum de zi, plecat,
Că pântecul, nerăbdător, mă cheamă,
Spre nemurire să mă las purtat.

Îți văd piciorul tresărind a vrere,
Și nu mă pot opri să ți-l mângâi,
Dar nici să mă opresc nu am putere,
Să-ți cer, în visul nopții, să rămâi.

Multa zăbavă nu îmi stă în fire,
Știind că nu mă vrei în timp pierdut,
Chiar rostul dezvelirii-ți cu grăbire
Îmi e, prin tălmăcire, cunoscut.

Încet, încet, te vrei venind sub mine,
Și sânii pradă gurii mele-i dai,
Când mâna nu mai pot a mi-o abține
Să-ntredeschidă poarta înspre Rai.

Nici nu îmi pasă dacă timpul trece,
Al tău mă las, uitând orice cuvânt,
Mi-e parcă bucurie vremea rece,
Surprins de-al relevanțelor avânt.

Când liniștea în juru-ne se lasă,
Ți-aud zvâcnirea pântecului gol,
Ce-mi pare șoaptă care se revarsă
Ca unduirea unui râu domol.

Îți prind din zbor privirea greu fugară,
Când n-am motiv altceva să mai văd,
Nici albul înghețat care, afară,
Mânat de vânturi, e deja prăpăd.

De-aș vrea să plec n-aș ști de ce-aș pleca,
Doar ca să am de unde reveni,
Și-n zori de zi să pot adjudeca
Încă un clar motiv de a trăi.

Timp de nou

De când te știu, trecută-i multă vreme,
Au fost furtuni, și chiar a viscolit,
Ne-am rătăcit printre idei extreme,
Iar uneori de viață am fugit.

Drumul ți-a fost heraldica speranță,
De mult mai mult, de maxim absolut,
Și te-ai făcut model de cutezanță
Știind că nu-ți e totul cunoscut.

Ți-ai fost, urcând, mereu o altă treaptă,
Și drum deschis ți-ai fost și ți-ai dorit,
Durerea ți-ai lăsat-o plânsă-n șoaptă,
Mereu voind al vieții rost tihnit.

Acum te văd altfel, ca niciodată,
Cu orizontul pe dindouă frânt,
De plânsuri și tăcere însetată,
Admonestându-ți gândul de avânt.

Clar nu-ți mai e nimic din ce urmează,
Zorii de zi îți par venind târziu,
Și vezi cum timpul seara deformează,
Fiind, la miezul nopții cusurgiu.

E însă timpul să închizi o carte,
Să lași în urmă vremuri ce-au trecut,
Și orice-ar fi ia-ți drum spre mai departe,
Spre infinit, în sensul absolut.

Că timpu-i scurt și repede se trece,
Dacă-l aștepți rămâi în urma lui,
Și mai mereu cu viața se întrece
Ducând-o-nspre tărâmul nimănui.

Doină de vreme nouă

Lui Eminescu, omagiu

"De la Nistru pân' la Tissa

Tot Românul plânsu-mi-s'a,"

Că e vremea iarăşi rece
Dar ce-i val, "ca valul trece".
E zăpadă şi e ger,
Şi-şi caută drum spre Cer,

"Că nu mai poate strabate

De-atâta străinatate."

"Din Hotin şi pân' la Mare

Vin Muscalii de-a calare,"

Şi cu ei, alţii, mari hoţi
Ce ne vor săraci pe toţi.

"De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;"

Cei veniţi de peste tot
Cei ce sufletul ni-l scot.

"Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,"

Ca să ia tot ce-au putut,
Şi au luat tot ce au vrut...

Şi au luat cu frenezie,
Tot ce ne era mândrie

"Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte."

"Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,"

Puşi mereu pe pricopsit
Chiar şi drumuri ne-au oprit.

"Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele."

Şi ne-au pus pe toţi la plată,
Mult mai rău ca altădată.

"Vai de biet Român saracul!

Îndărăt tot dă ca racul,"

Toată vrerea-i în cuvinte,
Chiar şi în credinţă minte.

"Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,

Nici îi este toamna, toamnă,"

Şi nici noaptea nu-i e noapte,
Chiar şi plânsu-i e în şoapte,

"Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui."

Chiar şi iarna-i e altfel,
Şi-o croieşte pe model.

"De la Turnu 'n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi"

Curg ca stolul de lăcuste
Din ce-a mai rămas să guste,

"Şi s'aşează pe la noi;

Toate cântecele pier, "

Piere tot ce-i românesc
Piere tot ce-i strămoşesc.

"Sboară paserile toate

De neagra străinatate;"

Că nu sunt cele ce-şi schimbă
Cântul vechi în altă limbă.

"Numai umbra spinului

La ușa creştinului."

De parcă e blestemat,
Şi de Dumnezeu uitat.

"Îşi desbracă ţara sînul,

Codrul - frate cu Românul -"

După sute, zeci de ani,
E făcut pungă de bani,

"De secure se tot pleacă

Şi isvoarele îi seacă -"

Şi-a ajuns, fără să-i placă

"Sărac în ţară săracă!"

"Cine-au îndrăgit străinii,

Mânca-i-ar inima câinii,"

Facă-l-ar numai bucăţi
Scos afară din cetăţi,

"Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!"

Orice urmă să îşi piardă
Focul veşnic să îi ardă.

"Ştefane Maria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,"

Că e ţara pustiită
De netoţi iar împărţită,

"Las' Archimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor

În seama parinţilor,"

Şi aleargă-n lung şi-n lat,
Dă veste că-i de luptat,
Dă veste că am rămas
Neam bolnav şi de pripas.

"Clopotele să le tragă

Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,"

Să se-audă-n lumea mare
Că vrem vechile hotare,

"Doar s'a 'ndura Dumnezeu,

Ca să 'ţi mântui neamul tău!"

Şi să-l scapi de grea robie
Acceptată din prostie.

"Tu te 'nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând"

De la Dunăre la Prut
Să fim azi ce tu ai vrut,

"Şi Moldova adunând",

Să fim toţi români de rând.

"De-i suna din corn odată,

Ai s'aduni Moldova toată,"

Cea de-aici şi cea pierdută
Într-o vreme de derută,

"De-i suna de două ori,

Îţi vin codri 'n ajutor, "

Şi va fi atunci să vină
Mult furata Bucovină,

"De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară".

Din Dobrogea, din Ardeal,
Din câmpie, munte, deal

"Din hotară în hotară -"

Din întreaga noastră ţară

"Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzuratorile..."

Îndrăgi-i-ar nebunia
Şi pustiul, şi stihia!