Niciunde-acasă

Oriunde-am mers, în orice loc din lume,
Dorul de-acasă mă-ntorcea mereu,
Simțeam, bizar, că eu nu mai sunt eu,
Parcă străinii îmi puneau alt nume...

Tristețea se vedea cum mă pătrunde,
Oricât voiam să par doar obosit,
Eram orfanul, pruncul părăsit,
Ce n-are nici puterea de-a se-ascunde.

Un dor de ducă, fără de-ncetare
Drum îmi croia, și îmi dădea avânt,
Să nu mă las purtat ca frunza-n vânt
Și aruncat, oricum, la întâmplare.

Tânjeam s-au cuvântul românește,
Și să-l rostesc cu sensul lui rotund,
Lăsându-mi gândul liber și profund
Spre tainele ce rostu-i împlinește.

Mi se spunea că-i bine-n altă parte,
Dar eu, trăind, știam că e-n alt fel,
Că nu doar felul meu de-a fi, rebel,
Numea plecare început de moarte.

Și m-am întors, oricând, de orișiunde,
Fără regrete, fără de rușini,
Să nu ucid corola de lumini
Ca cei ce vor originea-și ascunde.

Pumnul mâinii

Merg cu pumnii strânși de-o vreme,
Inelarul stâng îmi plânge,
Simt că-mi spune că se teme
Că noroiu-mi intră-n sânge.

Tot aștept o minimă schimbare,
Ca și drumul ce-n curburi se-apleacă,
Sau ca alții viața viitoare
Ca să facă ce-au uitat să facă.

Nu arăt spre nici o parte,
Pumnul strâns nu se desface,
Nici când trec pe lângă moarte,
Nici când simt că nu-mi dă pace.

Moartea-mi intră singură-n cuvinte,
Și vorbirea brusc mi se îngheață,
Iau, tăcut, privind la Cer, aminte
Cum mi-arată valuri mari de ceață.

Tot încerc, cu-nfrigurare,
Să mișc mâna să nu-nghețe,
Când, zvâcnind, degetul mare
Se-ncrede în tinerețe.

Și, cum ochi-mi văd că vremea-i bună,
Nu-mi permit nici simpla îndoială
Presimțind că norii de furtună
Nopții îi vor cere socoteală.

Nu am cum să uit de toate,
Să pun totul pe-o pornire,
Pumnul strâns, prin zbateri, scoate
Visele din adormire.

Pumnii strânși nu vor deloc să vadă
Cerul părăsit, în zori, de stele,
Mersu-mi rătăcit e o dovadă
Trecerii-mi prin vremurile grele.

Ferma contrafacere

Eu cred că-s toate-n grevă generală,
Și știrile-s în grevă, nu dau vești
Despre cum sunt, într-o bizară boală
Celulele ființei omenești.

Planeta e-n trăiri deja pustie,
La ea privește Cerul ca-n oglinzi,
Iar cearta și o cruntă amnezie
Arată cât de mulți sunt suferinzi.

Ideologi ce n-au deloc cultură
Clădesc cultura fără de idei,
De-ajunsă-i viața o caricatură
Ce-și are-n scop halucinant temei.

Timpul trecând nimic nu mai măsoară,
Că trece repezit de-al urii gând,
Dezastrul fără milă se coboară
În lung și-n lat, prin lume, colindând.

Au înghețat, pe nesimțite, toate,
Și gloanțele au ruginit pe țevi...
Înghețul la vedere, tragic, scoate
Faptul că-n școli sunt, foarte rar, elevi.

E-așa bizar... civilizații multe
Ce s-au lăsat știute din povești
Fugind din calea gloatelor inculte
Se vor pierdute minții omenești.

Pământul ce-i furat, absurd, într-una
Ajuns-a să se vrea, concret, bastard,
Fiind convins să semene cu luna
Uitând că viața-l are ca stindard.

Un cancer prevestit de la geneză
Ce năpădește-n tot ce e mai bun
Pune deja speranța-n paranteză
Furându-i și momentul oportun.

Cei ce-și găsesc strămoșii în maimuță,
Regrete n-au când, cu un gând distrug,
A lumii oiște, și numesc căruță,
Pofta ce-o au de-a ne vedea pe rug.

Pe malul zilei dănțuiesc morminte
Ce nu mai au în ele os de om,
C-au fost prădate și-arătate sfinte
Ce înseși conturează un sindrom.

Iar soarele în miezul zilei cade
Tot căutând, nelenevind, un ins
Ce-n deznădejde nu se vrea decade
Când focul împrejuru-i s-a aprins.

Suntem acum mai toți un "pierde vară",
Lăsăm, tot ce-i trudit, să piară-n vânt,
Lăsăm, orice-am gândit, în van să piară,
De parcă suntem veșnici pe Pământ.

Tot ce a fost, revine, prin teroare,
Reacceptăm puzderii de-amăgiri,
Trăim sub permanenta remușcare
Că toate sunt cu strâmbe rostuiri.

Pramatii ce conduc de multă vreme
Trimit, ușor conștiințe-n pușcării,
Prin probe care nu-s decât dileme,
Contrafăcute fade sforării.

E timpul azi de a opri să meargă
De a distruge tot ce folosesc,
Bombardier, mitralieră, targă,
Ori instituții cu motiv lumesc.

Destul cu toate, altfel se ajunge
În colapsul ce-l vor numi final
Groparii ce-ncerca-vor să alunge
Fantomele acestui trai banal.

Planeta e bolnavă de rugină,
Organicul e casă pentru viermi,
Furtuna trestii tot mai multe-nclină
Și-i bucură pe-analfabeții fermi.

Iar noi suntem, ca fire, în nefire,
Experimente multe-am îndurat,
Pierdută-i omeneasca strălucire
Scoasă de mult, cu trupul, la mezat.

Am emigrat spre gândurile fade
Seduși de elundante fantezii,
Iar azi, când postamentul lor decade,
Găsim de toate, nu și oameni vii.

Să ne sculăm din moartea aparentă,
În care am căzut sinucigași,
De nu ne vrem un număr, ori amprentă,
De vrem măcar să mai avem urmași.

Și să ne-ntoarcem din mormânt de piatră,
Sau din delirul unui crunt coșmar,
Ca și soldații ce, lăsați la vatră,
Nu își mai vor o moarte în zadar.

Uitând de drumuri false, de minciună,
Și de trădarea cozii de topor,
Să ducem lupta vieții împreună
Să fim un neam, o țară, un popor...

Antidot la crimă

Acum se spune că se vrea dreptate,
Că e nevoie de mai multe legi
Care să prindă drepturile toate
Fiind așa mai bine lumii-ntregi.

Principii mari se spun că sunt cutume,
Și dreptul vieții pare-a fi caduc,
Oricât vin tehnocrați să ne îndrume
Înspre ieșiri de formă din bucluc.

Se dau nuanțe spusei din Scriptură,
Cu referiri la drepte judecăți,
Ce poate consacra dubla măsură
Ca drept blazon al marii unități.

Un om, de-i omorât, e o valoare
Ce-i stabilită-n mod detaliat
De legi ce spun că locul lui sub soare
Nu poate fi, în mod nedrept, luat.

Și-apar, firesc, destule agravante,
Când toate se urnesc din gând concret,
Chiar dacă par, prin scopuri, impozante,
Sau dau, diverse forme, de regret.

Uciderea e faptă luată-n seamă
Doar pentru omul cert, material,
Mai mult de-atât dreptății îi e teamă,
Să vadă și ce încă nu-i real.

Dar viața-ncepe altfel, fără veste,
E doar un gând, sau semn, nicicând la fel,
Până ce-ajunge să se manifeste,
Așa cum știm lumescul ei model.

Prin lege cei născuți au drept la viață,
Când se vorbește clar despre omor,
Când legile dispar cu totu-n ceață
Negând că omul s-a făcut legiuitor.

Dar dreptul vieții n-are apărare,
E chiar, prin lege, la o parte dat,
Iar indirect e pus sub acuzare
De nu-i de o dorință precedat.

Temei de lege a ajuns plăcerea,
Și tot temei meschinul interes,
Al celor ce se cred că au puterea
De-a crede că li-i totul pe-nțeles.

Prin Ceruri însă sufletele țipă,
Iar pe pământ multe femei nu dorm,
Știind că viața dusă în risipă
Își are preț și prețul e enorm.

Și zi de zi destine sunt curmate,
Dar mult mai mulți, cei nenăscuți dispar,
Geme Pământul abia că mai poate
Văzând spitalul abator murdar.

Cenușa lor ajunsă sevă-n ape
Ajunsă-i azi în toate și în tot,
Doar focul va putea să ne mai scape
Și numai el ne fi-va antidot.

Tragerea de lume

Te-a tras o lume mică de picioare...
Dintre speranțe mult prea brusc te-ai rupt
Și-ai coborât la ultima ninsoare,
Spre vicii, pe al clipei mal abrupt.

Din timpuri vechi veneam și multă vreme
Zorii-i aveam ca martori de-nceput
Ale chemării, prin porniri extreme,
Spre ruperea de ziua ce-a trecut.

Iar azi, când știu că nu îți este bine,
Îmi mine ești aceea care-ai fost,
Ești tot himera ce-am iubit-o-n tine,
Cea născătoare de motiv și rost.

Vin ploi și e normal ca fiecare
Să-și caute un loc ferit de rău,
Ar fi normal să vrei lumină, soare,
Și să recazi, concret, la locul tău....

Himeră nu-mi mai ești... Și nici iubită
Nu ai mai fost, n-ai mai putut să fii,
Ești doar trecut... o gară părăsită
Trădată de peroanele pustii...

Așteptare de semn

Aștepți un semn... Dar nu-l vei mai primi,
Nu mai găsesc, spre drum, nici o pornire,
Dar dacă lipsa lui te va uimi,
Întoarce-te măcar în amintire.

Stau în răscruce și tu știi că stau
Crezând că știi ce-nseamnă o schimbare,
Și-n felu-acesta credit îți tot dau,
Fără să pun accente pe-ntrebare.

Motive nu-s... Puțin câte puțin
Mi-ai arătat că nu e nici o cale
Să înțelegi că-n cupa cu pelin
Esențele-n tării sunt radicale.

N-ai vrea să crezi că vreau aici să-ngheț,
Întreaga iarnă ce o porți în tine,
Să-nveți astfel să pui normalul preț
Pe clipele ce le-ai trăit cu mine.

Și tocmai ele, azi, mărturisesc,
Cum te-ai ucis pe când erai speranță,
Neacceptând firescul omenesc,
Găsind mereu idei de circumstanță.

Te-am tot chemat, iar faptele ți-au spus
Cum s-ar putea chiar drumul să se-afunde
Când soarele privind dinspre apus
Nu va putea în raze-a te ascunde.

Atunci vei ști că s-a făcut târziu,
Și miezul nopții fi-va barieră,
Ca niciodată să nu pot să-ți scriu
Cum s-a-nceput de brusc o nouă eră.

N-am să te chem, deși am să te iert
Plecarea-mi, printre țurțuri, vei privi-o,
Tot ascultând al plânsului concert
Când am să-ți spun, fără regret: Adio!

Vânzarea de poveste

Copiii nu mai știu de Făt Frumos,
Ileana Cosânzeana e uitată,
De Zmeul ce era tot furios
Că nu putea să-nvingă niciodată.

De prin povești puține se mai știu,
Spre margini sunt, cu mult nesaț, împinse
De rațiuni fixate, timpuriu,
În fantezii cu margini necuprinse.

Acum se-aud cuvintele de lemn
Voite creatoare de cultură,
Dând omului un infinit îndemn
De-a nu-și avea orgoliului măsură.

Cenușăreasa n-are de pierdut
Ceva ce o arată ca aleasă,
Având o cale-n modul nevăzut
De a se da oricui o vrea acasă.

Albul Harap este ieșit de tot,
În mod tacit și fără nici o veste
Din cei ce-au fost trădării antidot
Și au rămas, de veacuri, în poveste.

Poveștile de-acum, în mod ciudat,
Lasă privirea doar orizontală,
Și-i orizontu-n ceață, limitat
De viața tehnicist principială.

Se tot afundă mintea de copil
Într-un ocean cu valuri de furtună
De-ajunge ca nebunul la azil
Ce vede-njurătura vorbă bună.

Totu-i blazat, și involut, murdar,
Pus pe tapetul mărfii de vânzare,
În clar consens, habotnic și hilar,
Cu omeasca multă desfrânare.

Cuvintele ca perspective

Cuvântul de ți-l dai cândva, cumva,
Nu-i căuta schimbări de conjunctură,
Sperând că s-a pierdut pe undeva
Firescul său motiv și-a sa măsură.

Iar martori de nu ai, se vor găsi
În faptele ce n-au să te asculte
Că tu te-ai vrut mândri și învrednici
A nu te pierde-n vorbe foarte multe.

Altfel mergând, altfel înțelegând
De vei găsi idei ocolitoare,
Te vei trezi într-una alergând,
Prin lumi ce nu îți sunt folositoare.

Și vor veni, apoi, în mod firesc,
Clipe furate somnului de noapte
Și visele în loc ți le opresc
Cerând răspuns prin așteptate fapte.

Puteri de ai să mergi încet, încet,
Și timpulului i te vei da a trece,
În zbateri vei trăi acel regret
Ce-l va uita, de-a pururi să mai plece.

Iar după el mici vremuri vor veni,
Când îți vei spune că le ai pe toate,
Un leac la rău dori-vei a găsi
Copiilor loviți mereu prin spate.

Nimic nu va mai fi, dorit, altfel,
Punându-se absurdul în lumină,
Printr-un consens atipic și rebel,
Cu vinovații ce-s lipsiți de vină.

Atunci se va simți ce-ai zis cândva,
Dar ai ucis idei și perspective
Crezând că vorba, de o poți uita
Nu va avea, spre împliniri, motive.

Fără vestiri, prin simple conjuncturi,
Printr-un firesc ce nu-l aveai în minte,
Primi-vei un alai de lovituri
Pe cât de multe, date ai, cuvinte.

Fără datorii, convins

Cu-atât de multă viață-nsingurată
Nici nu mai sunt prea sigur că mai mor
Cum nici nu știu de m-am născut odată
Sau am ajuns pe-aici întâmplător.

Surprins nu sunt când ochii, înspre stele,
Văd coborând și umbre și lumini,
Și gândurile-mi sunt, lumesc, rebele
Luând asupră-mi inventate vini.

Am un trecut, iar unii mi-l măsoară
În parametrii unei biete vieți
Numindu-mă, a nu știu câta oară,
Ca purtător de semne și peceți.

Dovezi nu am de altceva a zice,
Nici de-a-mi lua ideea ca blazon,
Deși devin, prea mult tăcând, complice,
Chiar prin conflict, cu felul meu cazon.

În dorul ce-i legat de libertate,
Cu-ntregul ca un tot, ori amănunt,
Știute-mi sunt și căile umblate
Dar tot la fel acelea ce nu sunt.

Ca trăitor, din vremuri de vechime,
Cu mine-mi port un obicei firesc,
Netemător de-a vorbelor mărime
Când ele prea puțin se definesc.

Asta-i prea mult și mult prea rar convine
Acestei lumi piedută-ntre măsuri
Ce-n baliverne gura nu-și mai ține
Pusă pe drumul nesfârșitei uri.

Și stau uitat de toate, stau departe
De mult râvnitul vis al tuturor
Ce teamă au, în mod bizar, de moarte
Că morții nu mă știu, nicicum, dator.

Moartea spre convingere

În lumea mea-i știu că am să mor,
Mi-e așteptată-ntoarcerea acasă,
Cu toate că nu-s încă-nvingător
Și, încă, doruri multe mă apasă.

Recunosc, mi-e greu să mai rezist
Provocării să nu-i ies în față,
Și cu tot complexu-i formalist
Să-i arăt cât e de hrăpăreață.

Am vorbit puțin, dar încă tac,
Chiar tăcerea mea-i o provocare
Pentru cei ce-n față se prefac
Iubitori ai razelor de soare.

Fierberea o simt, și că-i în toi,
Dau, celor ce cred, cumplita veste
Că ajung o pradă de război
De nu văd, din văi, lumini pe creste.

Știu, greșesc, tot îndrăznind să sper
Că sunt mulți ce vor trăi-n dreptate,
Și urcându-mi ochii înspre Cer,
Uit că pot, lovit să fiu, prin spate.

Chiar resimt că urmele mă dor
De cam tot ce umblă după ele,
Și de falsul umbrelor decor,
Imitând un cer senin, cu stele.

Simt că mor, de multe ori, încet,
Explicând, mereu cu argumente,
Cum ajunge, tainic, un regret
Pasul spre dezastre iminente.

De crezut vor mulți, dar prea puțini
Sunt cei ce acceptă-n ei să creadă,
Restu-și pun o mască de blajini
Așteptând urmarea să o vadă.

Dintr-un fel al lor, sau chiar al meu,
Vorbele-s cuțite aruncate,
Cu credința-n falsul Dumnezeu
Ce-i ajută a-mplini pe toate.

E firesc, normal, să mă retrag,
Să ridic, așa, pe mulți la luptă,
Și purtând, în Cer, al luptei steag
Să arăt că ea-i neîntreruptă.

Îndrăzniri

Cu gândul înălțat mereu la Cer,
Dacă-i nevoie chiar prin copci de gheață,
Eu încă îndrăznesc să vă mai cer:
Să mă lăsați, oricât va fi, în viață...

Ca un copac ce tremură în frig,
Și vede gerul câte rele face,
Eu îndrăznesc, în zori de zi, să strig:
Să mă lăsați, oricum aș fi, în pace...

Udat de ploi ce drumul mi-l opresc
Și pașii prin noroaie mi-i apasă,
Eu îndrăznesc, în vis, să vă șoptesc,
Să mă lăsați, să dorm mai mult, acasă...

Iar când din albul marelui omăt
Creez intransigentele-mi modele,
Eu îndrăznesc, să vreau, să mă desfăt,
Să mă lăsați, să urc până la stele...

Cum nu uitați să-mi cereți să fiu bun,
Când joc, fără regret, pe-o carte,
Eu îndrăznesc, trăind, să vă tot spun,
Să mă lăsați să merg, încet, spre moarte!

Acuzare prin motiv

Sunt parcă blestemat să mă repet
Cântând pe cei ce-n miez de nopți mă mușcă
Și mă aruncă leilor în cușcă,
Mimând grimasa marelui regret.

În brațe-i iau, de multe ori bizar,
Pe cei ce cred, gândind, în răzbunare,
Uitând să am idei că, la hotare,
Sunt răsplătit în mod duplicitar.

Nu mă înșel, dar, învățând să tac
Las un îndemn spre cei ce mă înșeală
Că dau, cu argumente, socoteală
Celor cu suflet mic și duh sărac.

Chiar spre acei ce-și au un gând ascuns,
Luându-mă drept slab, sub stăpânire
Le dau răgaz de-a crede în iubire
Știind-o ca firesc, uman, răspuns.

Mă tot repet, tot uit să fiu grăbit,
Nici nu-mprumut idei de enervare,
Și nici colacii bărcii de salvare
Când e-norat și vântul e pornit.

Iar timpu-mi trece-ncet și foarte-ncet,
Iar trecerea-mi înceată cam intrigă
Și-aud pe cei ce-n gura mare strigă:
Lăsați-l dracu', e un biet poet!

Concret, noi

Între noi e-atâta sete,
Oameni răi și oameni buni
Și dorințele concrete
Ale marii pasiuni.

Între noi e și mirare,
Fulgere, pârjol și foc,
Și un semn de întrebare
Al concretului noroc.

Totul pare ca o taină,
Totul pare absolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Ce-o numim, succint, trecut.

Între noi e-atâta foame,
Oameni buni și oameni răi,
Note, armonii și game
În lumini din ochii tăi.

Între noi e și-ntâmplare
Gând, și simț, și dor, și joc,
Și un semn de întrebare
Pus pe tot ce-i echivoc.

Totul e o mare taină,
Totul este obsolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Dintr-un alt, uitat, trecut.

Însetarea din fântâni

Seceta e mare pe la sate,
Au ajuns fântânile-nsetate,
Fântânarii n-au ce să mai dreagă,
Nu-s izvoare ce se mai dezleagă.

Viața-n sate-i altfel, nu-i întreagă,
A-nceput din toți să se retragă,
Lipsă-i de băieți, ca și de fete,
Duși, cu grabă, înspre vieți încete.

Dar și-acolo unde sunt li-i sete,
N-au fântâni ci niște robinete,
Iar de dor adună stropi în mână
Nesătui în setea lor păgână.

Dar bătrâna satelor țărână,
Duce dor de apa din fântână,
Și ne vrea-n întoarcere grăbită
Așteptați de casa părăsită.

Din principii lumea e ieșită,
Doarme și e tot mai obosită,
Împărțită-i parcă pe din două,
Dar se minte că e alta, nouă.

Strânge, Doamne, lacrimi, strânge rouă,
Fă din ele apă și când plouă,
Du-o mai degrabă înspre sate,
Du-o spre fântânile secate!